Am trăit 90 de zile cu Asus ROG Phone 6D. Uite ce am pățit.

Revizuirea Asus ROG Phone 6D

Era ora 15:30, într-o marți banală, când mi s-a rupt filmul. Stăteam într-o sală de ședințe sterilă, la etajul 7 al unei clădiri de birouri din Pipera, încercând să-i prezint unui client un concept pe tabletă. Tableta, desigur, nu avea cartelă SIM. Vechiul meu Samsung, pe care îl foloseam ca hotspot mobil, tocmai intrase în comă. Ecranul negru, nicio reacție. Bateria era la 4%, deși dimineață plecasem de acasă cu el la 100%. Am simțit cum mi se înroșesc obrajii. O sudoare rece mi-a coborât pe șira spinării în timp ce bâiguiam scuze penibile despre „probleme tehnice”. Frustrarea aia surdă, amestecată cu umilință, a fost picătura care a umplut paharul. Nu era prima dată când mă lăsa în drum. Anxietatea legată de baterie devenise o constantă în viața mea: verificam procentajul obsesiv, purtam după mine un power bank cât o cărămidă și refuzam să folosesc Waze în călătorii mai lungi ca să „economisesc curent”. În seara aia, am ajuns acasă epuizat și nervos. Am aruncat telefonul pe canapea și am zis „Gata!”. Bugetul meu nu era infinit, undeva pe la 4000-4500 de lei, dar eram dispus să plătesc pentru liniște. Voiam un telefon care să mă țină o zi întreagă de muncă intensă – mailuri, zeci de telefoane, Waze, hotspot, social media – fără să clipesc. În căutările mele disperate pe forumuri, după ce am filtrat toate „flagship”-urile cu baterii mediocre, cineva a aruncat un nume: Asus ROG Phone. Prima mea reacție a fost să râd. „Ce să fac eu cu un telefon de gaming? Am 35 de ani, nu 15”. Dar apoi am văzut specificația aia: 6000 mAh. Și am găsit o ofertă pentru modelul 6D, cu procesor MediaTek, la un preț care se încadra la limită. Îndoiala mă macina: era o bestie, mare, grea, plină de luminițe. Dar promisiunea că voi putea pleca de acasă fără încărcător era prea seducătoare.

Despachetarea: când realitatea te lovește

Când a ajuns curierul, am simțit un amestec de entuziasm și panică. Cutia în sine era… extraterestră. Hexagonală, plină de simboluri ciudate. Nu semăna cu nicio cutie de telefon pe care o mai văzusem. Dar șocul real a venit când l-am luat prima dată în mână. Prietene, nu exagerez deloc când spun că am crezut că au pus o greutate înăuntru ca să facă o glumă. E greu. Nu „e puțin mai greu decât un iPhone”, ci „e greu de-l poți folosi ca armă de autoapărare”. Prima senzație a fost una de soliditate absolută, ca și cum aș fi ținut în mână o bucată de metal prelucrată cu precizie militară. Designul de pe spate, cu acel mic ecran OLED și liniile agresive, m-a făcut să zâmbesc. Era ridicol de „gamer”, dar avea un farmec aparte. Când l-am pornit, am fost orbit. Ecranul AMOLED de 165Hz este absolut spectaculos. Culorile vibrante, fluiditatea ireală… parcă pluteai prin meniuri. M-am simțit ca un copil cu o jucărie nouă și mult prea complexă. Primele ore le-am petrecut configurându-l și jucându-mă cu setările, simțind cum se încălzește ușor în mână, nu deranjant, ci ca un motor puternic care toarce la relanti. Atunci, în prima seară, am avut un gând care avea să mă bântuie: „Am făcut oare o prostie? Am dat o căruță de bani pe un tanc pe care abia îl pot ține într-o mână?”.

Șapte zile de descoperiri (și surprize)

Prima săptămână a fost o revelație. Luni dimineață am plecat de acasă cu bateria la 100%. L-am folosit normal: mailuri, apeluri pe WhatsApp și Teams, stat pe net în metrou, o oră de Waze prin aglomerația din București. Seara, când am ajuns acasă, am aruncat o privire la baterie. 72%. Am crezut că e o eroare. Cu vechiul telefon, la ora aia aș fi fost deja pe modul de economisire energie, cu 15% și cu inima strânsă. Marți, am decis să nu-l încarc. L-am folosit la fel de intens, ba chiar am stat și pe YouTube vreo oră. Marți seară, aveam 35%. Abia miercuri la prânz a ajuns sub 15% și l-am pus la încărcat. Sentimentul ăsta de libertate a fost transformator. Anxietatea a dispărut complet. Am realizat că pot pleca într-o excursie de o zi fără încărcător și fără power bank, și asta mi-a dat o liniște pe care nu o mai simțisem de ani de zile. Viteza procesorului Dimensity 9000+ era, de asemenea, o surpriză. Nu știam la ce să mă aștept de la MediaTek, fiind obișnuit cu propaganda pro-Snapdragon, dar totul se mișca instantaneu. Aplicațiile se deschideau într-o fracțiune de secundă, nu exista nicio urmă de lag, indiferent câte aplicații aveam deschise. Dar, tot în prima săptămână, a apărut și prima fisură în armura entuziasmului meu. Am vrut să fac o poză la un apus superb. Rezultatul… a fost dezamăgitor. Culori șterse, detalii pierdute. Am dat vina pe lumină, pe mine, dar în sinea mea știam: camera nu era la nivelul restului telefonului.

Viața reală cu Asus ROG Phone 6D: fără filtru

După ce euforia inițială a trecut, a început viața de zi cu zi. Și aici au apărut adevăratele provocări și beneficii. Greutatea și dimensiunea lui au devenit o problemă reală. În blugii mai strâmți, se simțea ca o cărămidă. Când alergam să prind metroul, simțeam cum mă trage în jos. Să-l folosesc cu o singură mână în timp ce mă țineam de bară era o performanță demnă de circ. La birou, reacțiile au fost amuzante. Colegul de la contabilitate m-a întrebat dacă mi-am luat „telefon de șantier”. Prietenii mei, toți cu iPhone-uri sau Samsung-uri S-series, se uitau la el cu un amestec de curiozitate și milă. „E mișto, dar e imens. Și ce-i cu luminița aia de pe spate?”. Am învățat să ignor softul de gaming. Armoury Crate, centrul nervos al funcțiilor de joc, a rămas o necunoscută pentru mine. L-am deschis de două ori, m-am speriat de complexitatea lui și l-am închis. AirTriggers, butoanele tactile de pe margine, au fost amuzante 5 minute, după care le-am dezactivat complet, pentru că le atingeam din greșeală. Am realizat că folosesc doar 30% din potențialul acestui telefon. Dar acei 30% – bateria, performanța brută și ecranul – erau exact ce aveam eu nevoie. Sunetul, însă, a fost o surpriză neașteptat de plăcută. Difuzoarele stereo frontale sunt cele mai bune pe care le-am auzit vreodată la un telefon. Să te uiți la un film pe Netflix în pat, cu sunetul ăla plin și clar, e o experiență în sine.

Testul suprem: situații limită

Momentul în care am înțeles că am făcut alegerea corectă a venit într-un weekend, când am plecat cu niște prieteni la munte, lângă Brașov. Am plecat vineri după-amiază, cu telefonul la 95%. L-am folosit ca GPS principal timp de 3 ore, cu ecranul la luminozitate maximă. Odată ajunși la cabană, am pus muzică pe el prin Bluetooth. Sâmbătă, am fost pe traseu toată ziua, făcând poze (mediocre, ce-i drept), verificând hărți și folosindu-l ca hotspot pentru ceilalți. Prietenul meu Andrei, cu un iPhone 13, era deja la 20% pe la ora 16:00 și își căuta disperat power bank-ul prin rucsac. Prietena lui, cu un S21, îl trecuse deja pe ultra power saving mode. Eu? Eu aveam 40%. Sâmbătă seara, în timp ce ei stăteau cu telefoanele la încărcat, eu stăteam liniștit pe terasă, citind știrile. Atunci am simțit o satisfacție imensă. Telefonul ăsta nu era doar un gadget, era un partener de încredere, o unealtă care nu mă lăsa la greu. Era asigurarea mea că voi rămâne conectat, indiferent de situație. Toate compromisurile legate de greutate și dimensiune au pălit în fața acestei siguranțe.

Ce mă scoate din sărite la el

Să nu crezi că totul e roz. Există lucruri la acest telefon pe care le urăsc cu sinceritate. Pe primul loc, detașat, este camera foto. Nu e groaznică, e doar… mediocră. Într-o zi cu soare, scoate poze decente. Dar cum scade lumina, calitatea se prăbușește. Pozele de interior, seara, ies zgomotoase și lipsite de detalii. Am încercat să pozez o farfurie cu paste la un restaurant și rezultatul a fost atât de trist încât mi-a fost rușine să-l postez. Prietenii mei făceau portrete superbe cu iPhone-urile lor, iar eu mă chinuiam să scot o imagine clară. Asta doare, mai ales la prețul ăsta. Apoi, lipsa încărcării wireless. Știu, e un moft pentru unii, dar m-am obișnuit să-mi arunc telefonul pe un stand de încărcare la birou sau acasă. Acum trebuie să umblu mereu cu cablul după mine, ceea ce e ironic pentru un telefon care se laudă cu libertatea. Și, uneori, software-ul are mici ciudățenii. Notificările mai apar cu întârziere sau gesturile de navigare se mai blochează pentru o secundă. Nu sunt probleme majore, dar sunt mici înțepături care îți amintesc că nu e un telefon perfect finisat ca un Pixel sau un iPhone.

Investiția: a meritat fiecare leu?

Aici devine complicat. Am plătit pe el aproape 4300 de lei. Cu banii ăștia, puteam să iau un Samsung S22 sau un iPhone 13 second-hand în stare perfectă. Telefoane cu camere foto net superioare, design mai elegant și ecosisteme software mai mature. Au fost momente, mai ales când vedeam ce poze fac alții, în care am regretat. M-am gândit: „Sunt prost. Am dat o avere pe o consolă de jocuri portabilă pe care n-o folosesc pentru jocuri”. Dar apoi îmi aminteam de panica din sala de ședințe. Îmi aminteam de toate momentele în care stăteam cu ochii pe procentajul bateriei ca pe butelie. Și realizez că nu am plătit pentru o cameră foto sau pentru un design subțire. Am plătit pentru liniște sufletească. Am plătit pentru certitudinea că telefonul meu va funcționa de dimineața până seara, oricât l-aș abuza. Din perspectiva asta, pentru mine, a meritat fiecare leu. Este o investiție într-o unealtă de lucru ultra-fiabilă, nu într-un accesoriu de modă.

Ce aș fi vrut să știu înainte

Dacă te gândești să faci pasul ăsta, sunt câteva lucruri pe care aș fi vrut să mi le spună cineva, direct, fără ocolișuri. În primul rând, du-te într-un magazin și ține-l în mână. Simte-i greutatea. Pune-l în buzunar. Dacă ți se pare incomod în primele 5 minute, nu-l cumpăra, pentru că nu te vei obișnui cu el. În al doilea rând, fii brutal de onest cu tine însuți în legătură cu camera foto. Dacă fotografia mobilă este importantă pentru tine, dacă îți place să imortalizezi momente de familie, vacanțe sau pur și simplu apusuri, acest telefon te va dezamăgi profund. Nu este pentru tine. Caută altceva. În al treilea rând, fii pregătit să ignori jumătate din funcțiile lui dacă nu ești gamer. Toate acele setări de performanță, moduri X, triggere și accesorii sunt inutile pentru un utilizator normal. Și e în regulă. Nu trebuie să le folosești doar pentru că sunt acolo. Cumpără-l pentru ce excelează: autonomie și viteză.

L-aș mai cumpăra? Răspunsul complet

Au trecut aproape trei luni. Relația mea cu Asus ROG Phone 6D este una de iubire și ură, dar cu o înțelegere profundă la bază. Îl urăsc când trebuie să-i fac loc în buzunar sau când ratez o fotografie frumoasă. Dar îl iubesc în fiecare seară când ajung acasă cu 40% baterie. Îl iubesc în weekenduri, când plec fără griji. Îl iubesc când deschid 10 aplicații deodată și el nici nu gâfâie. Transformarea mea a fost completă. Am trecut de la un om veșnic stresat de priză la unul care nici nu se mai gândește la asta. Telefonul a devenit o prelungire a mea, una pe care mă pot baza orbește în aspectele care contează cel mai mult pentru mine: fiabilitate și putere. Așadar, l-aș mai cumpăra? Da. Fără ezitare. Pentru că problema mea specifică și urgentă, anxietatea legată de baterie, a fost eradicată complet. Acest telefon nu e pentru toată lumea. Ba chiar aș spune că nu e pentru majoritatea oamenilor. Dar dacă te regăsești în povestea mea, dacă și tu ești obosit să trăiești cu frica procentajului roșu, atunci s-ar putea ca această bestie ciudată, grea și imperfectă să fie și pentru tine partenerul de încredere pe care îl căutai.