vivo S20 Pro: Iubire, ură și tot ce e între ele

Revizuirea vivo S20 Pro

Era ora trei după-amiaza, într-o marți absolut banală, când s-a rupt filmul. Eram în mijlocul unui call pe Teams cu un client important din Olanda, prezentam niște cifre, totul mergea brici. Lucrând remote, biroul meu e dormitorul, iar profesionalismul meu depinde de o mână de gadgeturi. Și exact când olandezul mă întreabă ceva crucial, ecranul vechiului meu Xiaomi se face negru. Mort. Kaput. Fără niciun avertisment. Bateria era la 25% cu zece minute înainte. Stăteam și mă uitam la bucata aia de sticlă neagră, simțind cum mi se urcă un val de căldură în obraji. Panică. Am intrat repede de pe laptop, mi-am cerut scuze, am dat-o pe o problemă de conexiune, dar dauna era deja făcută. Mă simțeam neprofesionist, expus, trădat de tehnologia pe care mă bazam. În secunda aia am zis: GATA. Nu mai pot trăi cu anxietatea asta a bateriei, cu teama constantă că mă lasă baltă în cel mai prost moment.

Bugetul era strâns, undeva pe la 2000-2500 de lei. Nu voiam flagship, nu-mi trebuie să joc Cyberpunk pe telefon, dar voiam ceva de încredere. O unealtă, nu o bijuterie. Am început să scormonesc netul, eMAG, Altex, review-uri pe YouTube. Samsung, Xiaomi, Realme… toate păreau la fel. Aceeași Mărie, cu altă pălărie. Și apoi, aproape din greșeală, am dat peste un nume de care abia auzisem: vivo S20 Pro. Prima reacție a fost: “Cine naiba mai sunt și ăștia?”. Dar apoi am văzut specificațiile. Și o cifră mi-a sărit în ochi, ca un far în noapte: baterie de 6000 mAh. Șase mii! Era aproape dublu față de ce aveam. Pe lângă asta, un ecran AMOLED, un procesor decent, o cameră care pe hârtie părea promițătoare. Prețul era corect, se încadra perfect. Îndoiala era mare – un brand cvasinecunoscut contra siguranței unui Samsung. Dar promisiunea de a scăpa de teroarea prizei era prea mare. Am apăsat pe butonul “Adaugă în coș” cu un amestec de speranță și teamă, ca și cum aș fi cumpărat un bilet la loto.

Despachetarea: când realitatea te lovește

A doua zi, curierul era la ușă. Am sfâșiat pachetul cu entuziasmul unui copil în dimineața de Crăciun. Cutia, albă, minimalistă. Înăuntru, telefonul. Prima senzație la atingere a fost… meh. Spatele era de plastic. Un plastic de calitate, ce-i drept, mat, care nu reținea amprente, dar tot plastic. Veneam de pe un telefon cu spate de sticlă și diferența se simțea. Nu era un obiect premium, era un obiect utilitar. L-am pornit. Și atunci am avut primul șoc, de data asta unul bun. Ecranul. Doamne, ecranul acela AMOLED de 120Hz era absolut superb. Culori vii, un negru perfect, totul se mișca ireal de fluid. Am simțit imediat că am făcut un upgrade uriaș. Am început procesul de configurare și… al doilea șoc, de data asta mai puțin plăcut. Sistemul de operare, Funtouch OS. O interfață încărcată, cu iconițe care păreau desenate pentru piața asiatică, plină de aplicații preinstalate de care nu auzisem în viața mea. În momentul ăla, entuziasmul s-a transformat în îngrijorare. “Frate, ce-am făcut? Am dat banii pe o chinezărie plină de bloatware?”. Am fost la un pas să-l pun înapoi în cutie și să-l trimit retur.

Șapte zile de descoperiri (și surprize)

Am decis totuși să-i dau o șansă. Prima zi a fost un chin. Am stat ore întregi să dezinstalez aplicații inutile, să schimb launcher-ul cu Nova Launcher ca să arate a Android curat, să configurez notificările care păreau că vin după bunul plac. Mă simțeam de parcă nu mi-am cumpărat un telefon, ci un proiect de weekend. Dar apoi a venit a doua zi. L-am scos de la încărcat dimineața, la 100%. Am lucrat pe el, call-uri, mailuri, Slack, am stat pe social media, m-am uitat la niște clipuri pe YouTube seara. Când m-am pus în pat, pe la miezul nopții, m-am uitat la baterie. 78%. Mi-a picat fața. Nu-mi venea să cred. Am crezut că e o eroare de afișaj. A treia zi, am continuat în același ritm, forțându-l. Am folosit Waze, am ascultat podcasturi, am făcut și câteva poze. Seara, bateria era la 45%. Atunci am înțeles. Asta era superputerea lui. Asta era libertatea pe care o căutam. Până la finalul săptămânii, am reușit să-l fac să ceară încărcătorul abia după aproape trei zile de utilizare normală spre intensă. Anxietatea prizei, frica aia sâcâitoare din spatele creierului, pur și simplu a dispărut. A fost o revelație.

Viața reală cu vivo S20 Pro: fără filtru

După ce a trecut perioada de “lună de miere”, am început să văd telefonul așa cum era el de fapt: un partener de nădejde, dar cu toane. În rutina mea de muncă, se descurca admirabil. Trecerea între Slack, Gmail, Google Docs și Teams era instantă, fără pic de lag. Ecranul mare și luminos era o plăcere pentru citit documente sau pentru a participa la video-conferințe din mers. Într-o zi, a picat netul de la RDS în tot cartierul. Fără să clipesc, am activat hotspot-ul de pe vivo. Am lucrat o zi întreagă conectat la el cu laptopul, cu două monitoare, în call-uri, descărcând fișiere mari. Seara, laptopul meu era mort, dar telefonul mai avea 40% baterie. M-a salvat. Colegii mei se plângeau că telefoanele lor s-au prăjit după două ore de hotspot. Eu zâmbeam în sinea mea. Asta era valoarea reală a investiției mele. Pe de altă parte, micile frustrări erau la ordinea zilei. Difuzorul mono suna înfundat, ca un radio vechi. Vibrațiile erau zgomotoase și imprecise. Iar senzorul de amprentă de sub ecran avea zile bune și zile în care pur și simplu refuza să-mi recunoască degetul, mai ales dacă aveam mâinile puțin umede.

Momentele când l-am pus la încercare

Testul suprem a venit într-un weekend prelungit, când am plecat cu niște prieteni la munte. Am plecat vineri dimineața cu telefonul la 100%. Am lăsat încărcătorul acasă, intenționat. Prietenii mei au râs de mine. “O să ceri tu curent de la noi până diseară,” mi-a zis Andrei, un prieten obsedat de iPhone-ul lui care trăiește cu o baterie externă lipită de mână. În cele trei zile, am folosit telefonul fără milă. GPS non-stop pe traseele montane, sute de poze cu peisajele, story-uri pe Instagram, muzică la un difuzor portabil prin Bluetooth, căutat restaurante pe Google Maps. Duminică seara, în mașină, în drum spre București, Andrei se chinuia să-și încarce iPhone-ul la bricheta mașinii, fiind deja la a treia încărcare a weekendului. Eu, plin de mândrie, i-am arătat ecranul meu: 18% baterie rămasă. A fost suficient să ajung acasă. Expresia de pe fața lui a făcut toți banii. Atunci am simțit că nu am cumpărat doar un telefon, ci am câștigat o formă de independență digitală. Camera, în lumina bună de pe munte, a scos niște cadre surprinzător de bune, cu culori vii și detalii clare. Seara, însă, în jurul focului de tabără, și-a arătat limitele. Pozele ieșeau zgomotoase, pline de artefacte, inutilizabile. A fost un reminder dur al compromisului pe care l-am făcut.

Ce mă scoate din sărite la el

Să fim sinceri, nicio relație nu e perfectă. Iar relația mea cu Funtouch OS este una de dragoste-ură. Cel mai enervant aspect este managementul agresiv al aplicațiilor din fundal. Uneori, pur și simplu închide aplicații de care am nevoie, precum cea de înregistrat traseul de alergare sau cea de podcasturi, pentru a economisi câțiva stropi de baterie pe care oricum îi am din belșug. E ca și cum ai avea un rezervor de 100 de litri la mașină, dar computerul de bord îți taie aerul condiționat ca să mai mergi 500 de metri în plus. E absurd. Notificările de la anumite aplicații, precum cele bancare sau de la aplicații de curierat, vin cu întârziere sau deloc, oricâte setări aș fi încercat să modific. E o luptă constantă cu sistemul de operare să-l faci să se comporte ca un Android normal. Este, fără îndoială, cel mai mare minus al acestui telefon și motivul pentru care nu l-aș recomanda cuiva care nu are răbdare sau cunoștințe tehnice să-l “bibilească”.

Investiția: a meritat fiecare leu?

Am plătit pe el în jur de 2200 de lei. Acum, după trei luni de utilizare intensă, pot să spun cu mâna pe inimă că da, pentru MINE, a meritat. De ce? Pentru că am cumpărat o soluție la cea mai mare problemă a mea: anxietatea bateriei. Am cumpărat liniște sufletească. Aș fi putut lua un Samsung din seria A la același preț, care probabil ar fi avut un software mai curat și o cameră poate un pic mai bună noaptea, dar cu o baterie care m-ar fi ținut o zi, poate o zi și un pic. Aș fi înlocuit o problemă cu alta. Aș fi putut lua un iPhone second-hand, dar aș fi intrat din nou în ecosistemul închis Apple și aș fi avut de-a face cu o baterie și mai slabă. vivo S20 Pro nu excelează la nimic în afară de autonomie. Dar la capitolul ăsta nu doar excelează, ci umilește competiția. Pentru un om ca mine, care lucrează de oriunde și are nevoie de un dispozitiv pe care să se poată baza orbșete că nu-l lasă în pană, acest singur avantaj a cântărit mai mult decât toate micile lui defecte la un loc.

Ce aș fi vrut să știu înainte

Dacă te gândești să-l cumperi, sunt câteva lucruri pe care mi-aș fi dorit să mi le spună cineva. În primul rând, fii pregătit psihologic să petreci primele ore cu el personalizându-l. Nu e un telefon “plug-and-play”. E un cal de bătaie care trebuie mai întâi dresat. În al doilea rând, investește imediat într-o husă de calitate și o folie pentru ecran. Deși e solid, spatele de plastic se va zgâria, iar ecranul, deși superb, e totuși sticlă. În al treilea rând, temperează-ți așteptările legate de cameră. E perfectă pentru poze de vacanță, pe lumină bună, pentru social media. Nu te aștepta să faci fotografie de artă cu el, mai ales în condiții de lumină slabă. Și cel mai important: învață să-i accepți ciudățeniile software. Dacă poți trece peste ele, vei fi răsplătit cu o libertate pe care puține telefoane de pe piață ți-o pot oferi.

L-aș mai cumpăra? Răspunsul complet

Stând acum și privind în urmă la cele trei luni petrecute împreună, răspunsul este un “da” hotărât, dar cu un asterisc. Da, pentru că mi-a rezolvat problema fundamentală. Transformarea mea a fost de la un utilizator stresat, mereu cu ochii pe procentajul bateriei, la cineva care abia dacă se mai gândește la încărcat. Telefonul a devenit o prezență constantă și sigură în viața mea, o unealtă pe care mă pot baza. Nu mai plec de acasă cu bateria externă. Nu mai caut prize prin cafenele. Am o grijă în minus, și în lumea agitată de azi, asta valorează enorm.

Asteriscul este acesta: l-aș cumpăra din nou pentru că nevoile mele sunt specifice. Dacă mâine ar veni la mine un prieten care vrea “cel mai bun telefon pentru poze” sau “o experiență software impecabilă ca la iPhone”, nu i-aș recomanda vivo S20 Pro. Dar dacă ar veni și mi-ar spune, la fel ca mine în acea zi de marți, “Frate, m-am săturat să trăiesc cu frica prizei!”, atunci i l-aș pune în mână fără să ezit și i-aș spune: “Uite, asta e soluția. Nu e perfectă, o să te mai și enerveze, dar nu o să te lase niciodată baltă.” Și asta, pentru mine, este tot ce contează.