Evadarea

Revizuirea vivo iQOO Watch

Era ora 2 noaptea, iar degetul meu mare se mișca singur, hipnotizat de lumina albastră a telefonului. Eram într-o spirală infinită de Instagram Reels, clipuri cu pisici, conspirații absurde și reclame la tigăi minune. Când am ridicat ochii, am simțit o durere surdă în ceafă și un gol în stomac. Trebuia să mă trezesc în patru ore pentru o ședință importantă și eu ce făceam? Îmi prăjeam neuronii cu conținut inutil. A fost momentul ăla de claritate brutală, ca un duș rece. Am realizat că telefonul meu, un Samsung vechi de doi ani, nu mai era o unealtă, ci o lesă digitală. Mă trăgea după el în fiecare moment liber, îmi fura somnul, atenția și, sincer să fiu, bucuria. M-am simțit captiv. Atunci am zis gata. S-a rupt filmul.

A doua zi, la birou, eram ca un zombi, dar cu o misiune. Voiam să evadez. Voiam conexiune, dar fără dependență. Voiam notificări, dar fără abisul scroll-ului. Bugetul era strâns, undeva pe la 1500-2000 de lei, deci un flagship nou ieșea din discuție. Am început să caut alternative. Telefoane minimaliste, „dumb phones”… nimic nu părea să aibă funcționalitatea de bază de care aveam nevoie, precum WhatsApp sau GPS. Și atunci, într-un colț obscur al unui forum de tehnologie, am dat peste o idee nebunească: folosirea unui smartwatch cu eSIM ca dispozitiv principal. Unul puternic, capabil să ruleze aplicații esențiale. Așa am descoperit vivo iQOO Watch. Părea extraterestru. Design agresiv, recenzii care lăudau performanța și, cel mai important, promisiunea unui sistem de operare suficient de avansat. Prima îndoială a fost evidentă: „Pe bune? Să tastezi pe un ecran de 2 inci? E o glumă.” Dar argumentul pro era prea seducător: libertate. Fără Instagram, fără Facebook, fără jocuri. Doar esențialul, la încheietura mâinii. Am făcut cel mai impulsiv gest din ultimii ani: l-am comandat. Era pariul meu pe o viață digitală mai sănătoasă.

Despachetarea: când realitatea te lovește

Coletul a sosit într-o zi de marți. Îmi amintesc perfect entuziasmul ăla copilăresc, de parcă aș fi primit prima mea consolă. Cutia era elegantă, neagră, cu accente subtile. Înăuntru, ceasul. O bucată solidă de metal și sticlă, mai greu și mai impunător decât mă așteptam. Arăta superb. Cureaua de silicon se simțea premium, iar designul era o combinație între un ceas de scafandru și o navă spațială. L-am pus la încheietură și am simțit o undă de mândrie. Ăsta era biletul meu de ieșire din închisoarea digitală.

Apoi l-am pornit. Ecranul AMOLED s-a aprins într-o explozie de culori vii și… mici. Incredibil de mici. A fost primul șoc. În poze și video-uri, totul părea gestionabil. În realitate, în palma mea, ecranul părea o fereastră de păpușă spre internet. Am început procesul de configurare. Conectarea la Wi-Fi, introducerea contului Google… fiecare literă tastată pe minuscula claviatură virtuală era un exercițiu de răbdare și precizie chirurgicală. Degetele mele, de mărime normală, păreau niște cârnați butucănoși pe acel ecran. Am greșit parola de trei ori. Entuziasmul a început să se topească, înlocuit de o senzație rece de îndoială. „În ce m-am băgat?”, mi-am zis. Am reușit în cele din urmă să instalez WhatsApp și Spotify. Era real. Aveam un „telefon” la mână. Dar sentimentul nu era de eliberare, ci de claustrofobie.

Șapte zile de descoperiri (și surprize)

Prima săptămână a fost un rollercoaster emoțional. În primele zile, am trăit o fază de „lună de miere” bizară. Am ieșit din casă lăsând intenționat vechiul telefon în sertar. Mă simțeam… ușor. Fără greutatea lui în buzunar, fără tentația de a-l scoate la fiecare semafor. Primul apel primit la încheietură, în timp ce căram două sacoșe de la Kauflandul din Berceni, a fost magic. M-am simțit ca un personaj dintr-un film SF. Am vorbit cu mama minute în șir, iar calitatea sunetului era surprinzător de clară. Lumea se uita ciudat la mine, dar nu-mi păsa. Eram liber!

Surprizele, însă, au început să apară. Cele neplăcute. Vineri seară, trebuia să mă văd cu niște prieteni la o terasă în Centrul Vechi. Mi-au trimis locația pe WhatsApp. Am deschis Google Maps pe ceas. Pe ecranul minuscul, harta era o harababură de linii și puncte. Săgeata care indica direcția se mișca sacadat, iar să dau zoom și să navighez era un coșmar. Am ajuns cu 20 de minute întârziere, transpirat și frustrat. Prietenii mei au început să facă mișto de „telefonul meu de la James Bond”. Am zâmbit forțat, dar în sinea mea simțeam cum castelul de nisip al independenței mele digitale începea să se surpe. Plata cu cardul prin NFC la ceas era, în schimb, o plăcere. Simplu, rapid, eficient. Erau aceste mici momente de triumf tehnologic care mă țineau agățat de experiment. Dar erau umbrite de frustrări din ce în ce mai mari.

Viața reală cu vivo iQOO Watch: fără filtru

După ce noutatea s-a evaporat, a început viața reală. Rutina. Dimineața, alarma de pe ceas mă trezea cu o vibrație discretă, ceea ce era plăcut. În metrou, în drum spre Piața Victoriei, încercam să ascult un podcast pe Spotify. Asta însemna să am mereu căștile Bluetooth încărcate și conectate. Încă o grijă, încă un dispozitiv de gestionat. La birou, notificările erau concise. Un e-mail, un mesaj pe Slack. Vedeam subiectul și expeditorul, dar ca să citesc tot și să răspund… era o aventură. Un răspuns simplu, de genul „OK, am primit”, dura o veșnicie să-l tastez. De multe ori, renunțam și foloseam funcția de răspuns vocal, dictând ceasului. Asta ducea la situații penibile, când trebuia să șoptesc într-o ședință sau să ies pe hol ca să răspund la un mesaj banal.

Obiceiurile mele digitale s-au schimbat, ce-i drept. Nu mai pierdeam timpul pe social media. Dar în locul acelei dependențe a apărut alta: anxietatea de a nu putea face lucruri simple. Să cauți rapid o informație pe Google? Imposibil. Să arăți cuiva o poză? Exclus. Să scanezi un cod QR la un restaurant? Uită de asta. Eram conectat, dar inutil. M-am transformat dintr-un „power user” într-un om care se chinuia cu tehnologia. Colegii mei rezolvau probleme în 30 de secunde pe telefoanele lor, în timp ce eu mă luptam cu o interfață miniaturală. Mă simțeam ca un om care a renunțat la mașină pentru o trotinetă, iar acum trebuie să transporte un frigider cu ea.

Sub presiune: cum se descurcă în criză

Momentul care a pus capac la tot a venit într-o după-amiază aglomerată. Șefa mea mi-a trimis pe WhatsApp un document PDF urgent, o ofertă care trebuia verificată și confirmată în 10 minute. Eram pe drum, departe de orice laptop. Pe telefonul vechi, ar fi fost o treabă de două minute: descarc, citesc, răspund. Pe iQOO Watch, a fost apocalipsa. Ceasul nici măcar nu a putut deschide fișierul. Apăsam pe el și primeam o eroare. Panica a început să se instaleze. Am încercat să-i scriu șefei că nu pot să-l deschid. Tastatura aia blestemată îmi corecta cuvintele în aberații. „Nu pot” devenea „Nu post”. „Deschid” devenea „De schi”. Transpiram. Simțeam cum pulsul mi-o ia la galop.

Am sunat-o, gâfâind. „Scuze, am o problemă tehnică, nu pot vedea documentul acum.” Tăcerea ei de la celălalt capăt al firului a fost mai rea decât orice mustrare. M-am simțit incompetent, nepregătit, un amator. Totul din cauza deciziei mele stupide de a fi un „minimalist digital”. În acel moment, pe peronul de la metrou de la Piața Unirii, înconjurat de sute de oameni care glisau liniștiți pe telefoanele lor funcționale, am urât ceasul ăla cu o pasiune pe care nu credeam că o pot simți pentru un obiect. Nu era o unealtă de eliberare, era o cușcă. O cușcă elegantă și scumpă, dar tot o cușcă.

Ce mă scoate din sărite la el

După incidentul cu PDF-ul, am început să văd doar defectele. Lista era lungă și enervantă. Bateria, de exemplu. Când îl foloseam doar ca ceas, ținea și două zile. Dar în regim de „telefon principal”, cu 4G activat, GPS și apeluri, abia prindeam seara. Plecam de acasă cu 100% și pe la 7 seara deja intram în modul de economisire a energiei. Apoi, tastatura. Am mai zis de ea, dar merită repetat: este un instrument de tortură psihologică. Orice mesaj mai lung de cinci cuvinte era o invitație la frustrare și nervi.

Aplicațiile erau o altă problemă. Chiar dacă rula un sistem de operare capabil, multe aplicații din Play Store nu erau optimizate pentru un ecran rotund și mic. Interfețe tăiate, butoane inaccesibile… era un cimitir de software pe jumătate funcțional. Până și ceva simplu, ca vizualizarea unei conversații mai vechi pe WhatsApp, necesita minute întregi de scroll dureros cu degetul pe rotița laterală. Și, poate cel mai jenant aspect, era partea socială. Să stai la o masă și să te uiți la ceas nu pare că verifici ora, ci că ești plictisit și vrei să pleci. Să vorbești la încheietură pe stradă te face să arăți ca un ciudat. Experimentul meu de minimalism se transformase într-un exercițiu de izolare socială involuntară.

Investiția: a meritat fiecare leu?

Ceasul a costat în jur de 1700 de lei. O sumă considerabilă. Privind în urmă, după aproape trei luni de utilizare mixtă – două de chin ca „telefon” și una de resemnare ca smartwatch –, întrebarea e legitimă: a meritat? Răspunsul este complicat. Ca înlocuitor de telefon, a fost un eșec total și o risipă de bani. A fost ca și cum aș fi cumpărat o mașină de Formula 1 ca să merg la piață. Arată spectaculos, dar este complet nepractică și frustrantă pentru scopul propus.

Însă, ca lecție de viață, a meritat fiecare leu. M-a forțat să înțeleg ce înseamnă cu adevărat un smartphone în 2024. Nu este doar un dispozitiv pentru social media, ci un cuțit elvețian digital indispensabil: portofel, hartă, cameră foto, bibliotecă, birou mobil. Încercând să trăiesc fără el, am ajuns să-l apreciez mai mult. Paradoxal, acest experiment eșuat m-a vindecat de dependența mea. Când m-am întors la vechiul meu Samsung, nu l-am mai văzut ca pe o lesă, ci ca pe o unealtă puternică pe care trebuia să învăț s-o controlez.

Ce aș fi vrut să știu înainte

Dacă aș putea să-i vorbesc eului meu de acum trei luni, entuziasmat și naiv, i-aș spune câteva lucruri. În primul rând, un smartwatch, oricât de performant ar fi, este un companion, nu un suveran. Este extensia telefonului, nu înlocuitorul lui. Să crezi altceva e o iluzie. În al doilea rând, minimalismul digital nu înseamnă să te pedepsești cu tehnologie proastă, ci să folosești tehnologia bună în mod intenționat. Soluția nu era să arunc telefonul, ci să șterg aplicațiile care îmi pierdeau vremea, să opresc notificările inutile și să setez limite de timp.

Și cel mai important: aș fi vrut să știu că libertatea nu vine din limitarea accesului la informație, ci din disciplina de a alege ce informație consumi. iQOO Watch mi-a tăiat accesul la tot, forțat, și m-a făcut mai puțin eficient și mai anxios. Adevărata libertate a venit abia după ce am renunțat la experiment și am început să-mi configurez telefonul într-un mod care să-mi servească mie, nu invers.

L-aș mai cumpăra? Răspunsul complet

Azi, iQOO Watch stă la încheietura mea. Dar rolul lui s-a schimbat complet. Cartela eSIM este dezactivată. Acum, este un ceas inteligent excelent. Îmi arată notificările, monitorizează pașii și somnul, plătesc cu el și schimb melodiile fără să scot telefonul din buzunar. Este un accesoriu fantastic, un partener discret. Telefonul stă mai mult în buzunar sau pe birou, dar știu că e acolo, gata să performeze când am cu adevărat nevoie de el.

Deci, l-aș mai cumpăra? Da, dar cu așteptările corecte. L-aș cumpăra ca pe unul dintre cele mai bune smartwatch-uri de pe piață, nu ca pe o soluție magică la problemele mele de atenție. Transformarea mea a avut loc, dar nu așa cum mă așteptam. Am pornit la drum căutând o evadare din tehnologie și am sfârșit prin a face pace cu ea. iQOO Watch nu a fost eliberatorul pe care îl visam, ci gardianul sever care m-a forțat să înțeleg că adevărata evadare nu stă în dispozitiv, ci în mintea celui care îl folosește. A fost un experiment costisitor și frustrant, dar, în final, a fost exact lecția de care aveam nevoie.