Am trăit cu un ceas pe post de telefon. O idee genială… nu.

Revizuirea Xiaomi Redmi Watch 3

Era vreo 11 noaptea, într-o marți ploioasă de februarie, și eram blocat undeva la ieșirea din Berceni. Vechiul meu telefon, un Samsung A-nu-mai-știu-cât pe care îl cârpeam de un an, a decis că și-a trăit traiul. S-a stins. Nu un „sleep mode” prietenos, ci un negru de-ăla final, de dric. Am apăsat pe butonul de pornire. Nimic. L-am scuturat ca pe-o sticlă de ketchup. Tăcere. Panica a început să se instaleze, rece și lipicioasă, ca ploaia aia măruntă pe geamul mașinii. Eram în mijlocul pustiului urban, cu Waze-ul mort și fără nicio idee cum să ajung acasă. Am simțit o frustrare atât de profundă, încât mi-a venit să arunc cu cărămida aia de telefon în primul stâlp. Atunci am zis gata. S-a terminat. Nu mai pot trăi cu anxietatea asta, cu frica permanentă că mă lasă bateria sau, mai rău, întreg aparatul.

Problema? Bugetul. Eram strâmtorat, cum se zice pe românește. Nu aveam 2000-3000 de lei să arunc pe un telefon nou, oricât de tare aș fi vrut. Mă gândeam la maxim 500-600 de lei, poate un second-hand, dar îmi era frică să nu iau altă țeapă. A doua zi, la birou, obosit și nervos, am început să scormonesc netul. Și atunci, printre oferte la resigilate și telefoane dubioase, am văzut o reclamă: Xiaomi Redmi Watch 3. Arăta SF, ecran AMOLED luminos, promitea o baterie de 12 zile și, cireașa de pe tort, funcția care mi-a sucit mințile: „Apeluri Bluetooth direct de la încheietură”. În capul meu s-a aprins un beculeț periculos de strălucitor. Stai așa… dacă pot să sun și să răspund de pe el, de ce aș mai avea nevoie de un telefon în buzunar? Poate… poate pot să-l folosesc pe ăsta ca telefon principal? Era o idee absurdă, o fantezie de om disperat. Dar prețul, undeva sub 500 de lei, era perfect. Primul argument pro: „Economisesc o tonă de bani și scap de cărămida din buzunar!”. Prima îndoială, șoptită de rațiune: „Băi, ești nebun? E un ceas, nu un telefon. O să regreți amarnic”. Am ignorat șoapta. Am dat comandă.

Primele ore: honeymoon sau dezastru?

Când a ajuns curierul, am rupt cutia ca un copil în dimineața de Crăciun. Primul contact a fost… impresionant, nu pot să mint. Ceasul era elegant, mult mai frumos decât în poze. Ușor, cu o curea de silicon moale care se simțea bine pe piele. L-am pornit. Ecranul AMOLED a explodat în culori vii, vibrante. Mi-a picat fața. Pentru un dispozitiv atât de ieftin, calitatea display-ului era incredibilă. L-am conectat la vechiul telefon al prietenei mele, i-am sincronizat contactele și am făcut testul suprem: am sunat-o pe mama. S-a auzit un bip, apoi vocea ei, clară, venind direct de la încheietura mea. „Alo?” a zis ea. „Mamă, să nu crezi de unde te sun!” i-am răspuns, plimbându-mă prin casă ca un agent secret. Mă simțeam ca James Bond. Eram în viitor. Am petrecut următoarele două ore configurând fețe de ceas, testând senzorul de puls și admirându-mi noua achiziție. Eram convins că am făcut cea mai inteligentă mișcare din viața mea. Am dat o fugă până la magazinul din colț și am lăsat telefonul acasă. Sentimentul de libertate, de a nu avea buzunarul îngreunat de o cărămidă, era fantastic. Am răspuns la un apel de la un prieten direct din fața raftului cu lapte. Era un vis.

Prima săptămână: curba de învățare

Visul a început să se destrame treptat, bucată cu bucată, ca un zid prost tencuit. Luni, în metrou spre Victoriei, primesc un mesaj pe WhatsApp de la șeful meu. Văd notificarea pe ceas: „Salut, ai trimis raportul X?”. Instinctiv, duc mâna la buzunar să răspund. Ups, nu e niciun telefon acolo. Mă uit la ceas. Pot să citesc mesajul, dar nu pot să răspund. Nici măcar cu un „OK” predefinit. Am început să transpir. Trebuia să ajung la birou ca să-i pot scrie. A fost primul moment în care libertatea s-a transformat în lesă. Eram legat de o funcționalitate pe jumătate.

Apoi a venit episodul de la Kaufland. Stăteam la coadă și mă sună un coleg. Răspund de pe ceas. Toată lumea din jurul meu, de la doamna cu varză la puștiul cu energizant, se uita la mine ca la circ. Conversația mea era publică, difuzată de micul difuzor al ceasului. „Da, șefu’, am luat și hârtie igienică, stăm bine pe stoc!” M-am simțit penibil. Am închis repede, prefăcându-mă că vorbesc la o cască invizibilă. Funcția de apel era grozavă acasă sau în mașină, dar în public era un dezastru social. Adaptarea nu era ușoară. Am început să realizez că „telefonul” meu de la încheietură era, de fapt, un terminal foarte limitat. Nu Waze, nu Revolut, nu aplicația de banking, nu mail-uri, nu poze. Doar notificări, apeluri și funcții de fitness. Entuziasmul meu se topea mai repede decât o înghețată în soarele de august.

Când lucrurile s-au complicat serios

Momentul care a rupt definitiv filmul s-a întâmplat cam după vreo trei săptămâni. Aveam bilete la un concert, luate online. Biletul era, evident, un cod QR în format PDF, salvat pe Google Drive. În graba mea de dimineață, am uitat să-l printez. „Lasă, că-l am pe… stai”. Inima a început să-mi bată cu putere. Biletul era în cloud, accesibil de pe un telefon pe care nu-l aveam la mine. Am ajuns la intrare. Aglomerație, muzica bubuia înăuntru, prietenii mei treceau rând pe rând. Când mi-a venit rândul, bodyguardul mi-a întins mâna: „Biletul, vă rog”. M-am uitat la încheietura mea. Aveam un ceas superb, care îmi arăta pulsul crescut de panică, dar nu putea afișa un amărât de cod QR. Am încercat să-i explic situația, bâlbâindu-mă. „E pe telefon… adică n-am telefon, îl am pe ceas… dar ceasul nu…”. Omul se uita la mine de parcă i-aș fi povestit un roman SF. M-am simțit cel mai mare idiot de pe planetă. Am stat pe margine, umilit, în timp ce un prieten s-a întors și s-a logat de pe telefonul lui pe contul meu ca să descarce biletul. În acel moment, am realizat că experimentul meu eșuase lamentabil. Ideea mea genială era, de fapt, o prostie monumentală.

Ce mă scoate din sărite la el

După episodul cu concertul, am început să văd doar defectele. Nu ca ceas, ci ca înlocuitor de telefon. Mă scotea din sărite că nu puteam iniția un apel către un număr nou; trebuia să fie deja în agenda sincronizată. Mă enerva că, deși avea GPS, nu-l puteam folosi pentru navigație, ci doar pentru a înregistra o alergare. Mă frustra dependența totală de un telefon-gazdă care trebuia să fie mereu în raza Bluetooth pentru ca funcțiile „smart” să meargă. Practic, transformasem ceasul într-o telecomandă glorificată pentru un telefon pe care refuzam să-l port la mine. Bateria, deși ținea mult în mod normal, se ducea într-o zi și jumătate dacă vorbeam la el mai mult de 30-40 de minute. Tot conceptul meu de „libertate” era o iluzie. Eram mai înlănțuit ca niciodată, dependent de o conexiune invizibilă și de funcții pe jumătate.

Investiția: a meritat fiecare leu?

Într-o seară, stăteam și mă uitam la el pe noptieră. Am simțit un val de regret. „Am aruncat 500 de lei pe fereastră”, mi-am zis. A doua zi, m-am dus și mi-am luat cel mai ieftin smartphone pe care l-am găsit, un Redmi de vreo 600 de lei. Aveam din nou o cărămidă în buzunar. Mă simțeam învins. Dar apoi s-a întâmplat ceva ciudat. Am început să folosesc ceasul pentru ceea ce era el, de fapt, creat. L-am lăsat conectat la noul telefon, dar am schimbat modul în care interacționam cu el.

Și aici, dragul meu prieten, a început adevărata transformare. Când telefonul suna în buzunar, mă uitam la ceas. Era un număr necunoscut? Respingeam apelul fără să mai scot telefonul. Era un mesaj pe WhatsApp? Îl citeam rapid pe ceas și, dacă nu era urgent, îl ignoram. Telefonul a început să stea mai mult în buzunar sau pe birou. Ceasul a devenit un filtru. Un gardian la poarta atenției mele. Am început să apreciez notificările discrete, care nu mă întrerupeau din muncă la fel de agresiv ca un ecran care se aprinde. Am început să folosesc funcțiile de fitness. Am descoperit că dorm prost și că am un nivel de stres ridicat în timpul zilei. Am început să fiu mai atent la pașii pe care îi fac, la pulsul din timpul efortului. Bateria a început să țină, pe bune, 10-12 zile. Ceasul, eliberat de sarcina imposibilă de a fi un telefon, a înflorit. A devenit un partener de încredere, nu un înlocuitor eșuat. Atunci am realizat că investiția mea nu fusese proastă. Doar așteptările mele fuseseră complet greșite.

Ce aș fi vrut să știu înainte

Ce aș fi vrut să știu înainte să mă arunc cu capul înainte? În primul rând, și cel mai important: un smartwatch, oricât de deștept ar fi el, nu este și nu va fi prea curând un înlocuitor de telefon. Este un companion. O extensie. Un filtru. Funcția de apel Bluetooth este o unealtă de conveniență, perfectă pentru când ai mâinile ocupate la volan sau când gătești, nu un mod principal de comunicare. Aș fi vrut să înțeleg că valoarea lui nu stă în ce poate face în locul telefonului, ci în cum te ajută să folosești telefonul mai puțin și mai inteligent. Aș fi vrut să nu mă las păcălit de o singură funcție de marketing și să văd imaginea de ansamblu. Este un tracker de fitness excelent și un centru de notificări elegant, la un preț imbatabil. Asta e tot. Și e mai mult decât suficient.

L-aș mai cumpăra? Răspunsul complet

Au trecut aproape trei luni de când îl am. Noul meu telefon stă adesea pe silent, ascuns în rucsac. Verific notificările pe ceas, răspund la apeluri urgente dacă sunt în mașină și, în rest, sunt mai puțin distras. Am devenit mai prezent. Paradoxal, dispozitivul care trebuia să mă facă ultra-conectat m-a ajutat să mă deconectez. Frustrarea inițială s-a transformat într-un soi de recunoștință. Dezamăgirea s-a transformat în înțelegere.

Deci, l-aș mai cumpăra? Cu ochii închiși. Dar nu cu ideea nebunească de a înlocui un telefon. L-aș cumpăra exact pentru ceea ce este acum pentru mine: un gardian discret al timpului și atenției mele, un antrenor personal la încheietură și o unealtă care, în loc să-mi complice viața digitală, a simplificat-o. A fost o călătorie de la entuziasm prostesc, prin frustrare cruntă, până la o siguranță și o liniște pe care nu le anticipasem. Așa că, dacă te gândești să-l iei, ia-l. Dar, te rog eu, nu-ți lăsa telefonul acasă. Cel puțin nu în prima lună.