Confesiunea mea: Honor Play9C, bestia și coșmarul

Revizuirea Honor Play9C (China)

Stăteam într-o benzinărie obscură de pe DN1, undeva după Ploiești, când vechiul meu Samsung a decis să-și dea obștescul sfârșit. Nu s-a stins lent, cu avertismente. Nu, a fost un adio brutal, un ecran negru definitiv. Era ora 8 seara, ploua mărunt și enervant, iar eu trebuia să ajung la o pensiune în Brașov al cărei nume era salvat, evident, în Google Keep. Am simțit cum mi se instalează în stomac acea gheață familiară a panicii moderne: eram deconectat. Fără hartă, fără contacte, fără posibilitatea de a suna pe cineva să caut adresa. A fost momentul în care am realizat că dependența mea de un mic dreptunghi de sticlă și metal nu mai era o glumă, ci o vulnerabilitate critică. Frustrarea era copleșitoare. Nu pe telefon eram nervos, ci pe mine. Cum am putut să las bateria aia bătrână să mă aducă în situația asta?

După o oră de stat ca un naufragiat digital și o conversație stânjenitoare cu un casier care, din fericire, știa zona, am reușit să ajung la destinație. Dar decizia era luată. A doua zi, întors în București, am început vânătoarea. Bugetul? Strâns. Maxim 900 de lei, și asta întinzând coarda serios. Voiam ceva nou, nu second-hand, să nu mai trec prin drama bateriei uzate. Am deschis eMAG, Altex, Flanco. Samsung-uri entry-level cu baterii de 5000 mAh și ecrane anoste. Xiaomi-uri care promiteau multe, dar review-urile se plângeau de bug-uri în MIUI. Nimic nu mă convingea. Resemnarea începuse să-și facă loc.

Și atunci, într-un colț obscur al unui forum românesc, am văzut o discuție: „Telefoane de pe piața chineză”. Cineva menționa un anume Honor Play9C. Specificațiile sunau decent, dar un număr mi-a sărit în ochi și mi-a rămas pe retină: 6000 mAh. Șase mii. Era un număr aproape mitologic în lumea telefoanelor sub 1000 de lei. Prețul, convertit de pe un site obscur, era undeva la 750 de lei cu tot cu transport. Primul argument pro era uriaș: anxietatea mea legată de baterie putea dispărea. Prima îndoială, însă, era la fel de mare și scrisă cu litere roșii de alți utilizatori: „Atenție, e varianta pentru China. Fără servicii Google preinstalate.” A fost ca un pariu cu mine însumi. Pot să trec peste acest inconvenient major pentru a obține autonomia supremă? Am dat click pe „Cumpără”.

Ziua 1: Cutia, entuziasmul și primul zid chinezesc

Două săptămâni mai târziu, după un tracking al coletului mai anevoios decât urcarea pe Moldoveanu, a sosit. Cutia era simplă, albă, cu inscripții în chineză. Înăuntru, telefonul. Prima impresie? Solid. Chiar dacă e plastic, se simte dens, bine închegat. Culoarea albastră era decentă, iar modulul de cameră arăta mai scump decât era. L-am pornit. Ecranul mare, de 6.74 inci, s-a aprins cu logo-ul Honor, apoi… caractere chinezești. O avalanșă de simboluri pe care nu le înțelegeam. Entuziasmul s-a transformat instantaneu într-o mini-panică. „Gata, am aruncat 750 de lei pe o cărămidă elegantă”, mi-am zis. Am început să apăs la nimereală, ghidându-mă după iconițe universale. După vreo cinci minute de bâjbâială tensionată, am găsit o rotiță zimțată (Setări, slavă Domnului!), am dat scroll până am văzut ceva ce semăna cu litere latine (un „A” stilizat) și am găsit, în sfârșit, meniul de limbi. Am selectat „Română”. O victorie!

Am răsuflat ușurat și am început să navighez prin meniu. Totul părea curat, fluid. MagicOS, interfața celor de la Honor, e aerisită. Dar apoi a venit al doilea zid, cel cu adevărat mare. Am căutat folderul Google. Nimic. Am căutat iconița Play Store. Inexistentă. Era acolo, în schimb, AppGallery de la Huawei/Honor. Am intrat în el și am căutat „Gmail”. Niciun rezultat. A fost momentul în care am înțeles că pariul meu abia începea.

Războiul meu personal cu software-ul

Următoarele două zile nu am folosit telefonul, ci l-am „operat”. A fost un maraton de tutoriale pe YouTube, forumuri XDA și articole obscure. Am aflat de existența unor aplicații-container precum GBox sau Gspace, care creează un mediu virtual în care poți rula aplicațiile Google. Am instalat GBox. A fost un proces plin de permisiuni dubioase și avertismente de securitate. Am reușit să descarc Gmail, Google Maps, YouTube. Funcționau. Oarecum. Notificările ajungeau cu întârziere sau deloc. Uneori, când deschideam Maps, aplicația se închidea subit. Autentificarea în aplicația băncii (ING) a funcționat, dar Revolut refuza să pornească, plângându-se de lipsa certificării Google.

A fost un exercițiu continuu de frustrare și mici victorii. Am descoperit că pot înlocui multe aplicații: am folosit browserul pentru YouTube, am găsit un client de e-mail alternativ care se sincroniza cu Gmail. Dar erau lucruri la care nu puteam renunța. Waze, de exemplu. L-am instalat prin GBox și, surprinzător, funcționa perfect. A fost o ușurare imensă. Însă, la fiecare pas, simțeam că merg pe sârmă. Simțeam că telefonul nu e complet al meu, că e un ecosistem străin în care eu sunt doar un oaspete tolerat. Am dezinstalat o tonă de aplicații chinezești preinstalate (bloatware), dar câteva au refuzat să dispară, rămânând ca niște fantome în meniu.

Superputerea care scuză (aproape) totul: Bateria

După chinul inițial cu software-ul, a venit și recompensa. Și, frate, ce recompensă! Bateria acestui telefon este, fără nicio exagerare, un monstru. În prima săptămână, l-am folosit normal: social media, apeluri, Waze în drum spre muncă, niște YouTube seara. L-am scos de la încărcat luni dimineață la 100%. Miercuri la prânz, încă mai aveam 20%. Am rămas șocat. Anxietatea aia surdă, care mă făcea să caut prize cu privirea în orice cafenea intram, a dispărut complet.

Am plecat într-un weekend la munte. Vineri seara am plecat cu el la 90%. L-am folosit pentru Waze pe drum, am făcut poze (despre asta vorbim imediat), am ascultat muzică, am vorbit la telefon. Duminică seara, când am ajuns acasă, mai aveam 35%. E un sentiment de libertate pe care nu l-am mai trăit de la bătrânele Nokia-uri. Pot să uit încărcătorul acasă pentru o noapte și să nu-mi fac niciun fel de problemă. Pot să stau ore în șir pe un hotspot pentru laptop fără să văd procentele scăzând dramatic. Această singură caracteristică, această autonomie brutală, a început să pună în balanță toate frustrările legate de software. Simțeam că, poate, pariul meu nu a fost chiar o nebunie.

Când l-am comparat cu telefoanele prietenilor

Într-o seară, stăteam la o terasă cu niște prieteni. Unul avea un Samsung A15 nou, altul un Redmi Note 12. Am început, inevitabil, să ne comparăm „jucăriile”. Ecranul meu, un LCD, părea spălăcit și lipsit de viață pe lângă panourile AMOLED ale lor. Contrastul era vizibil inferior, iar în lumina soarelui era mai greu de citit. Apoi a venit momentul dureros: pozele. Am făcut o poză grupului cu telefonul meu. Apoi am făcut una cu Samsung-ul. Diferența era ca de la cer la pământ. Poza mea era zgomotoasă, culorile erau șterse, iar fețele păreau ușor neclare. Poza de pe Samsung era vibrantă, clară, gata de pus pe Instagram. M-am simțit puțin jenat.

Camera de 50 MP de pe Honor Play9C este un exemplu perfect de marketing. Numărul e mare, dar senzorul și procesarea din spate sunt slabe. În lumină bună, scoate poze decente, dar atât. Cum apune soarele, devine aproape inutilizabilă. Atunci am conștientizat cel mai mare compromis pe care l-am făcut. Am pus pe hârtie, mental, bătălia finală pe care o dădusem în mintea mea când l-am cumpărat.