Am folosit o tabletă ca telefon 3 luni. Adevărul brutal.

Revizuirea Honor Pad 9

Știi serile alea de marți, absolut banale, când te întorci de la muncă și tot ce vrei e să comanzi o shaorma și să te prăbușești pe canapea cu YouTube-ul deschis? Ei bine, într-o astfel de seară, universul a decis că viața mea era prea liniștită. Stăteam în stația de metrou la Unirii 1, înghesuit între o doamnă cu sacoșe și un student cu căști uriașe, încercând să-i scriu soției că ajung în 20 de minute. Și atunci s-a întâmplat. Vechiul meu Xiaomi, un Redmi Note 8 Pro care mă slujise cu loialitate aproape patru ani, a decis să-și dea obștescul sfârșit. Ecranul a pâlpâit verde, a scos un sunet bizar, ca un scurtcircuit, și s-a stins. Definitiv.

Frate, panica aia rece care te cuprinde când realizezi că ești complet deconectat în mijlocul Bucureștiului… e altceva. Nu mai aveam bilet de metrou în portofel, cardul STB era pe telefon. Contacte? Pe telefon. Aplicația de banking? Pe telefon. Am simțit o neputință cum n-am mai simțit de mult. Am ajuns acasă cu un Bolt chemat de la telefonul unui binevoitor, simțindu-mă ca un om al peșterilor.

Acasă, după ce am încercat în zadar orice ritual de resuscitare, de la încărcat la combinații de butoane găsite pe forumuri obscure, am acceptat realitatea. Aveam nevoie de un telefon nou. Urgent. Dar, ca de obicei, dezastrul lovise în cel mai prost moment financiar. Bugetul era strict, undeva la 1500, hai, 1700 de lei maximum. Și nu voiam să iau o pocnitoare. Voiam ceva care să mă țină măcar 2-3 ani, să aibă un ecran decent și, cel mai important, o baterie care să nu mă lase baltă la ora 18:00. Așa am început să scormonesc prin ofertele de pe eMAG și Altex, cu laptopul în brațe, la ora 1 noaptea. Și atunci, printre zeci de Samsung-uri, Xiaomi-uri și Motorola-uri, l-am văzut. Honor Pad 9. La vreo 1700 de lei. Primul gând: “Ce caută o tabletă în căutările mele de telefoane?”. Dar apoi am văzut specificațiile: ecran de 12.1 inch, 120Hz, 8 difuzoare, baterie de 8300 mAh. Și, cel mai important, versiunea cu 5G. Adică, suport pentru cartelă SIM. Și atunci, în mintea mea obosită și frustrată, a încolțit cea mai stupidă și genială idee: “Și dacă… aș folosi tableta asta ca telefon principal?”. Era o nebunie. Dar bateria aia… ecranul ăla… prețul… M-am culcat cu gândul ăsta, convins că dimineață mi se va părea o prostie. Nu mi s-a părut. A doua zi, am dat comanda.

Primele 24 de ore: Euforie și un pic de… rușine

Când a ajuns curierul cu pachetul, m-am simțit ca un copil în dimineața de Crăciun. Cutia era elegantă, iar când am scos bestia din ea… am rămas mască. Subțire, cu un spate metalic, gri-verzui, mat, care se simțea incredibil de premium în mână. Ecranul era… imens. Pornește, se configurează rapid, totul fluid, culori superbe. Am băgat SIM-ul, am instalat WhatsApp, aplicațiile de banking, tot tacâmul. Până aici, totul perfect. Mă simțeam de parcă am păcălit sistemul. Am dat 1700 de lei pe un “telefon” care se simțea ca un dispozitiv de 4000 de lei.

Apoi a venit momentul adevărului. A sunat un prieten. Reflexul a fost să duc tableta la ureche. Frate, arătam absolut ridicol. M-am uitat în oglindă și am izbucnit în râs. Aveam lipit de cap un platou de 12.1 inch. Vecina de vizavi, care uda florile, se uita la mine de parcă eram un extraterestru proaspăt aterizat. Am realizat rapid că apelurile se vor purta exclusiv pe speaker sau cu căști. A fost primul moment de “Oare ce naiba am făcut?”. Sentimentul s-a accentuat a doua zi, în metrou. Stăteam pe scaun și scriam un mail. Simțeam toate privirile ațintite asupra mea. Nu era admirație, era un amestec de curiozitate și amuzament. Eram “ăla cu tableta”. Eram un fenomen. Euforia inițială se transformase într-o ușoară anxietate socială.

Când l-am pus față-n față cu telefoane “normale”

În weekendul acela, mă tot gândeam dacă am făcut alegerea corectă. Prietenii mei, cu Samsung-uri și iPhone-uri, se uitau la “telefonul” meu cu o milă prost mascată. “Ești sigur, mă, cu asta? Nu încape nici în torpedou, darămite în buzunar”, mi-a zis Andrei, fluturându-și Galaxy-ul A35. Ca să mă conving (sau poate ca să mă autoflagelez), am făcut ceea ce face orice om rațional într-o criză de identitate tehnologică: un tabel comparativ. Am pus pe hârtie monstrul meu și cele două alternative pe care le luasem serios în calcul înainte de a o lua razna.

Viața de zi cu zi: Ce funcționează și ce e un coșmar

După prima lună, am intrat într-o rutină. Am început să mă adaptez și să descopăr adevăratele plusuri și minusuri ale acestui stil de viață digital bizar.

Ce funcționează de minune: 1. Media consumption e din altă ligă. Să te uiți la un serial pe Netflix pe ecranul ăsta, cu cele 8 difuzoare care creează un sunet surround surprinzător de bun, e o experiență pe care niciun telefon normal nu ți-o poate oferi. În metrou, cu căștile puse, e ca și cum aș avea un mini-cinema cu mine. 2. Bateria. Doamne, bateria! Anxietatea legată de baterie a dispărut complet din viața mea. Plec dimineața cu 100% și mă întorc seara cu 70-75%. Îl încarc o dată la două, uneori chiar trei zile. E o libertate absolută. Nu mai car baterii externe, nu mai caut prize prin cafenele. 3. Productivitate în mișcare. Să răspunzi la mailuri pe un ecran așa mare, cu tastatura în full-size, sau să citești un PDF fără să dai zoom la fiecare trei cuvinte schimbă complet jocul. Split-screen-ul e cu adevărat util, pot avea un document deschis pe o parte și browser-ul pe cealaltă. 4. Gaming. Deși nu sunt un gamer înrăit, jocurile arată spectaculos. Procesorul Snapdragon 6 Gen 1 duce majoritatea titlurilor fără probleme.

Ce este un coșmar absolut: 1. Portabilitatea. Să fim serioși, nu e un telefon. Nu încape în niciun buzunar de la blugi. Vara, când umblu în tricou și pantaloni scurți, trebuie să-l car în mână sau într-un rucsac. E incomod. 2. Fotografia. Camera de 13 MP e… acolo. Face poze. La lumină bună, sunt decente pentru o postare rapidă pe social media. Dar atât. Să faci o poză cu o tabletă de 12 inch e și incredibil de stânjenitor. Te simți ca un turist japonez din anii 2000. Am renunțat aproape complet să mai fac poze spontane. 3. Plățile cu telefonul. Asta doare. Honor Pad 9 nu are NFC. Am realizat asta la supermarket, când stăteam ca un idiot la casă cu “telefonul” în mână, încercând să plătesc. A trebuit să scot cardul fizic din portofel, ca un barbar. A trebuit să mă reobișnuiesc să am mereu cardul la mine. 4. Apelurile neașteptate. Chiar dacă 99% din timp folosesc căști, mai sunt momente când mă prinde nepregătit. Să răspunzi pe speaker în public e nepoliticos, așa că uneori ratez apeluri importante pentru că nu am căștile la îndemână.

Momentul în care am înțeles de ce am făcut asta

Eram acum vreo trei săptămâni, într-un tren spre Constanța. O călătorie de vreo două ore și jumătate. Trenul era plin, netul mergea prost. În jurul meu, toată lumea se chinuia pe telefoane. Unii se uitau la filme, alții dădeau scroll pe TikTok, toți cu ochii mijiti și cu bateria scurgându-se vizibil. Eu mi-am scos “telefonul”, l-am pus pe măsuța din față, mi-am conectat căștile și am dat drumul la un film descărcat de pe Netflix. Bateria era la 80%. Calitatea imaginii era superbă, sunetul imersiv. Când m-am uitat în jur, am văzut un cuplu care se uita peste umărul meu la filmul meu. Le-am zâmbit. În momentul ăla, mi-a picat fisa.

Am înțeles că nu am cumpărat un telefon prost, ci am cumpărat un dispozitiv de nișă care se potrivește perfect cu 90% din ceea ce fac eu pe un dispozitiv mobil: consum de conținut. Am sacrificat fotografia și portabilitatea extremă pentru o experiență media și o autonomie net superioare. Rușinea inițială se transformase într-un soi de mândrie excentrică. Da, sunt “ăla cu tableta”, dar sunt “ăla cu tableta” care vede un film confortabil, nu se stresează de baterie și poate lucra decent de oriunde.

Verdictul final: Pentru cine e, de fapt, acest experiment?

Uite, după trei luni de zile, pot să-ți spun sincer. A fost o decizie bună? Pentru mine, da. Aș recomanda-o oricui? Absolut nu.

Să folosești Honor Pad 9 ca telefon principal e ca și cum ai folosi un microbuz pentru a merge la cumpărături la magazinul din colț. E absurd, incomod pentru sarcini simple, dar devine genial când trebuie să cari multă “marfă” (adică să consumi mult conținut media).

Cumpără-l ca “telefon” dacă: * Consumul de filme, seriale, YouTube și citit reprezintă 80% din ce faci pe mobil. * Uraști să stai cu ochii în încărcător și vrei o baterie care să te uite. * Nu ești un fotograf pasionat și o poză decentă ocazională e tot ce ai nevoie. * Folosești preponderent căști wireless pentru apeluri și nu te deranjează să porți un rucsac sau o geantă cu tine. * Nu te deranjează privirile curioase ale oamenilor.

FUGI de el dacă: * Vrei un dispozitiv care să-ți încapă în buzunar. * Fotografia mobilă este importantă pentru tine. * Plătești frecvent cu telefonul (lipsa NFC e un deal-breaker). * Vorbești mult la telefon în mod tradițional, ducându-l la ureche. * Vrei să fii discret.

În concluzie, experiența mea cu Honor Pad 9 a fost o călătorie de la frustrare și o decizie de impuls, la stânjeneală socială, adaptare și, în final, la o înțelegere profundă a propriilor mele nevoi digitale. Am renunțat la convenția unui “telefon” și am adoptat un compromis care, pentru mine, funcționează. Nu e un telefon, e un centru media portabil cu funcție de apel. Și, sincer, pentru prețul plătit, e cel mai bun centru media pe care l-aș fi putut cumpăra. Acum, dacă mă scuzi, trebuie să răspund la un apel. Unde naiba mi-am pus căștile?