Oukitel RT9: Iubire, ură și tot ce e între ele

Revizuirea Oukitel RT9

Băi, frate, trebuie să-ți povestesc faza cu telefonul ăsta, că simt că explodez. Știi cum sunt eu, nu mă arunc la fițe, dar nici nu-mi place să stau cu frica-n sân. Și exact asta pățeam cu vechiul meu Xiaomi. Un telefon decent, care și-a făcut treaba vreo doi ani, dar bateria… Doamne, bateria aia ajunsese coșmarul meu personal.

Momentul culminant, picătura care a umplut paharul, a fost într-o seară de marți, acum vreo trei luni. Mă întorceam de la o întâlnire de proiect din Pipera, un loc unde, sincer să fiu, mă orientez la fel de bine ca un pinguin în Sahara. Era aproape 11 noaptea, o ploaie de aia măruntă și enervantă, și eu, deșteptul, am zis să o iau pe niște străduțe lăturalnice, că așa zicea Waze-ul că e mai rapid. Xiaomi-ul meu era la 15%. “Tine, mă, eroule, încă 20 de minute”, îi ziceam în gând. Normal că n-a ținut. Exact când am intrat pe o stradă fără niciun fel de iluminat, cu niște depozite părăsite pe-o parte și un câmp pe alta, ecranul s-a făcut negru. Mort.

Am simțit cum mi se instalează o panică rece în piept. Nu știam unde sunt, nu puteam chema un Uber, nu puteam suna pe nimeni. Am stat vreo 10 minute în mașină, în beznă, înjurând tehnologia și deciziile mele proaste. Până la urmă, am mers la nimereală până am dat de un bulevard principal și m-am descurcat. Dar sentimentul ăla de vulnerabilitate totală, de a fi deconectat într-un moment critic, mi-a rămas întipărit în minte. A doua zi dimineață, cu o cafea în față și cu nervii încă întinși, am intrat pe net. Bugetul meu era strâns, undeva pe la 1500-1700 de lei. Nu voiam rate, nu voiam abonamente. Voiam un telefon care să rezolve o singură problemă majoră: să nu mă mai lase NICIODATĂ în pană de baterie.

Căutarea, îndoiala și pariul nebunesc

Am început să scrollez pe eMAG, Altex, să mă uit la review-uri pe YouTube. Toate la fel: Samsung A-uri, Redmi Note-uri… telefoane bune, sigur, dar toate promiteau “o zi de utilizare intensă”. Pentru mine, asta se traducea în “te lasă baltă la 10 seara dacă ai avut o zi grea”. Eram frustrat. Simțeam că toți producătorii fac același lucru, cu mici variații de design și cameră.

Și apoi, nu știu cum, algoritmul mi-a aruncat în față o poză. O cărămidă neagră, cu accente portocalii, colțuri cauciucate și un nume ciudat: Oukitel RT9. La prima vedere am pufnit în râs. Arăta ca ceva ce ai lua cu tine la război, nu la o întâlnire în Centrul Vechi. Dar apoi am văzut specificația care mi-a blocat creierul: Baterie de 32.000 mAh. Treizeci și două de mii. Am citit de trei ori, crezând că e o greșeală. Bateria mea externă avea 20.000 mAh și era o ditamai paleta! Cum era posibil?

Asta a fost scânteia. Am început să sap. Review-urile erau împărțite. Unii îl lăudau pentru robustețe și autonomie, alții îl făceau de râs pentru greutate și cameră. Primul meu gând a fost: “N-am cum să umblu cu așa ceva în buzunar. O să creadă lumea că port o armă.” Dar apoi mi-am amintit de noaptea din Pipera. De panica aia rece. Și argumentul pro, acea baterie monstruoasă, a început să sune ca o promisiune a libertății. A siguranței. După o zi de frământări, am făcut cel mai impulsiv pariu tehnologic din viața mea. Am dat comandă.

Ziua Z: Când a sosit cărămida

Când a venit curierul și mi-a înmânat cutia, am știut că ceva e diferit. Era grea. Nu “telefon premium” grea, ci “obiect contondent” grea. Am deschis-o și l-am scos. Primul contact a fost șocant. Telefonul cântărește peste 600 de grame, frate. E ca și cum ai ține în mână trei iPhone-uri lipite unul de altul. E gros, masiv, și pare că poți bate cuie cu el. L-am pus pe masă și a făcut un “POC!” surd, nu un “clic” discret.

Prietenii mei au râs. “Ce-i asta, mă, stație de emisie-recepție?”, “Îți trebuie permis de port-armă pentru el?”. Am râs și eu, dar pe dinăuntru, o parte din mine se întreba dacă nu cumva am făcut o greșeală colosală. L-am configurat. Android aproape curat, ceea ce a fost o surpriză plăcută. Ecranul, un IPS decent, culori bune, luminos. Se mișca fluid, procesorul Helio G99 și cei 12 GB de RAM își făceau treaba fără probleme în aplicațiile uzuale. Dar adevăratul test abia urma.

Primele săptămâni: Libertate sau iluzie?

Am plecat de acasă în prima zi cu el încărcat 100%. Am folosit Waze, am ascultat Spotify în mașină, am stat pe mail-uri, YouTube, social media… o zi normală, poate chiar un pic mai intensă. Seara, când am ajuns acasă, m-am uitat la baterie. Instinctul mă îndemna să-l pun la încărcat. M-am uitat la procentaj: 88%. Am crezut că e stricat, că nu se calibrează bine.

A doua zi, la fel. Utilizare normală spre intensă. Seara: 75%. A treia zi, la fel. Seara: 61%. Frate, abia în a cincea zi, seara târziu, a ajuns pe la 15% și am decis să-l pun la încărcat. Cinci zile! Cinci zile fără să văd un încărcător, fără să-mi fac griji, fără să activez “battery saver”. Sentimentul a fost… eliberator. Anxietatea aia mică, constantă, din spatele minții, care mă pândea mereu (“mai am baterie?”, “unde e priza?”), pur și simplu a dispărut. Am plecat într-un weekend la munte cu niște prieteni. Vineri seara, al meu avea 95%, ei cu iPhone-uri și Samsung-uri, 100%. Duminică la prânz, ei se băteau pe singura baterie externă din grup, iar eu aveam 60%. Mai mult, le-am încărcat eu lor telefoanele folosind RT9-ul ca power bank. Fața lor nu avea preț. Mă simțeam ca un zeu al energiei electrice.

Față în față cu ce puteam avea

Evident, după euforia inițială, am început să observ și compromisurile. Și sunt multe. Într-o seară, la o terasă, am vrut să fac o poză de grup. Lumina era slabă. Prietenul meu cu un Samsung A54 a scos o poză clară, luminoasă, perfectă pentru Instagram. A mea… a ieșit zgomotoasă, culori șterse, detalii pierdute. A fost un moment de ăla în care m-am simțit prost. Camera de pe RT9, deși are senzori Sony pe hârtie, e pur și simplu mediocră în condiții sub-optime. E bună pentru poze de documentare la lumina zilei, dar cam atât.

Apoi e greutatea. A trebuit să-mi cumpăr un suport de mașină heavy-duty, pentru că cele normale se lăsau în jos sub greutatea lui. În buzunarul de la blugi, se simte constant. Vara, în pantaloni scurți, e aproape imposibil de purtat. E un telefon pe care îl porți în rucsac sau într-o geantă.

Uneori, când mă gândeam la asta, mă întrebam dacă am făcut alegerea corectă. Așa că am pus pe hârtie opțiunile pe care le aveam atunci, ca să mă conving singur. Cam așa arăta bătălia finală în mintea mea:

Momentul în care am înțeles totul

Acceptarea completă a venit în timpul unei pene de curent masive în cartier, care a durat vreo 8 ore. Vecinii se plângeau pe grupul de WhatsApp (cât au mai avut baterie) că li s-au terminat bateriile externe, că nu mai pot lucra, că se plictisesc copiii. Eu? Eu stăteam liniștit. Am pus un film pentru copil pe telefon, mi-am încărcat căștile de la el, am stat pe net 4G fără stres. Telefonul meu nu mai era un simplu telefon, era un hub de supraviețuire digitală. Atunci am înțeles. Oukitel RT9 nu e un telefon pe care îl cumperi ca să impresionezi. E un telefon-unealtă. E un ciocan într-o lume de pensete. E urât, greu și butucănos, dar când ai nevoie să bați un cui, e singurul care își face treaba.

Verdictul final, după 90 de zile de conviețuire

După trei luni, relația mea cu acest telefon este una de acceptare matură. Nu-l mai iubesc cu pasiunea de la început, dar îl respect enorm. M-am obișnuit cu greutatea, am învățat să trăiesc cu camera mediocră și am acceptat că nu e un accesoriu de modă.

Pentru cine e acest telefon? E perfect pentru curieri, pentru șoferi, pentru oamenii care lucrează pe șantier, pentru pasionații de drumeții și camping, sau pur și simplu pentru oricine, ca mine, care a dezvoltat o adevărată fobie legată de autonomia bateriei. E pentru omul practic, care prețuiește funcționalitatea peste estetică.

Pentru cine NU e acest telefon? Dacă jobul tău implică crearea de conținut vizual, dacă vrei să faci poze superbe de vacanță pentru Instagram, dacă porți costume sau haine mulate, dacă te deranjează orice gram în plus în buzunar… fugi de el. O să-l urăști din prima zi.

În concluzie, Oukitel RT9 nu e un telefon pentru toată lumea. E un produs de nișă, un compromis extrem. Dar pentru nișa potrivită, e o revelație. Mi-a schimbat complet modul în care interacționez cu tehnologia. Nu mai planific ziua în funcție de prize. Am plecat de acasă pentru 2 zile uitând încărcătorul și nici măcar n-am clipit. Mi-a oferit o liniște digitală pe care nu știam că o pot avea. E urât, e greu, e imperfect. Dar, frate, e al naibii de fiabil. Și după experiența aia din Pipera, fix de asta aveam nevoie. Sper că povestea mea te ajută să iei o decizie.