itel S23+: Confesiunea mea după 90 de zile de ură și iubire

Revizuirea itel S23+

Nu am crezut niciodată că un telefon poate să mă facă să mă simt, în aceeași zi, și cel mai deștept om din lume, și cel mai mare fraier. Până când am cumpărat un itel S23+. Povestea noastră a început într-o noapte de marți, una din alea umede și reci de final de toamnă bucureșteană.

Era ora 2 noaptea când mi-am dat seama că sunt încolțit de tehnologie. Stăteam în bucătărie, cu geamul deschis la fum, când vechiul meu Xiaomi Redmi Note 9, un veteran de aproape patru ani, a decis să-și dea obștescul sfârșit. Ecranul a înghețat pe aplicația Bolt, cu o mașină la 3 minute distanță, apoi s-a stins. Definitiv. Am simțit cum un val de panică rece îmi urcă pe șira spinării. Nu era vorba de Bolt, ci de sentimentul ăla oribil de a fi complet deconectat. După o ceartă aprinsă cu butoanele de volum și power, am realizat că nu mai pot trăi cu anxietatea asta constantă, cu frica că rămân izolat în mijlocul nicăieriului. Într-o dimineață obișnuită, cu doar câteva zile înainte, se blocase pe logo-ul de start chiar când trebuia să intru într-un call vital pe Teams. A fost picătura care a umplut paharul.

Constrângerile mele erau brutale: aveam nevoie de un telefon acum, iar bugetul era sub 800 de lei, și asta întinzând coarda la maximum. Am intrat pe eMAG, cu resemnarea omului care știe că va cumpăra ceva mediocru. Și atunci l-am văzut. itel S23+. Numele suna a glumă, o copie nereușită a unui flagship. Prima mea reacție a fost să-l ignor. “itel? Ce naiba e aia itel? O chinezărie obscură care probabil ia foc la încărcat.” Dar apoi am dat click. Și am rămas blocat. Ecran AMOLED curbat. 8GB RAM. 256GB stocare. Senzor de amprentă în ecran. Toate astea la 749 de lei. Creierul meu a intrat în scurtcircuit. Era prea frumos să fie adevărat. Gândul că aș putea avea un telefon cu aspect de 3000 de lei, la prețul unei ieșiri în Centrul Vechi, era periculos de atrăgător. Îndoiala se lupta cu dorința. Am închis laptopul, dar imaginea acelui ecran curbat mi-a rămas întipărită pe retină. A doua zi, l-am comandat.

Primele 48 de ore: Șocul inițial

Când a ajuns curierul, am simțit un amestec de entuziasm și teamă, ca la o întâlnire pe nevăzute. Am deschis cutia și… am rămas mut. Pe bune, telefonul arăta incredibil. Spatele ăla albastru, care își schimba culoarea în lumină, și mai ales ecranul curbat… îl făceau să pară un OZN în liga telefoanelor sub 1000 de lei. L-am pus lângă iPhone-ul 14 al unui coleg. Al meu părea mai scump. În primele două zile, am fost în extaz. L-am arătat tuturor. Nimeni nu ghicea prețul. “E vreun Samsung nou?”, “Ăsta e vreo 3000 de lei, nu?”. Zâmbeam superior și mă simțeam ca un geniu financiar.

Am instalat aplicațiile uzuale: WhatsApp, Facebook, Instagram, Revolut, aplicațiile bancare, Waze, Spotify. Totul mergea șnur. Ecranul AMOLED era superb, culorile vibrante, negrul era negru. Am pus un episod din “The Office” pe Netflix și calitatea imaginii era pur și simplu spectaculoasă pentru banii ăștia. Amprenta din ecran, deși nu la fel de rapidă ca la un flagship, funcționa în 8 din 10 cazuri. Eram convins. Făcusem afacerea secolului. Îmi învinsesem scepticismul și am fost răsplătit. Sau cel puțin așa credeam.

În tranșeele vieții zilnice

După euforia inițială, a început viața reală. Acolo unde detaliile mici fac diferența între un gadget bun și unul enervant. O zi normală pentru mine înseamnă trezit la 7, scroll pe social media, apoi plecat spre biroul din zona Pipera. Asta înseamnă o oră și ceva de navetă cu STB-ul și metroul. Telefonul devenea centrul universului meu: căști în urechi cu Spotify, scroll pe Reddit, răspuns la mailuri. Bateria de 5000 mAh se descurca admirabil. Ajungeam la birou cu peste 85% baterie, ceea ce era un lux pe care vechiul Xiaomi mi-l refuza.

Dar aici au apărut și primele fisuri în armura de “flagship killer”. Procesorul Unisoc T616, deși decent pentru sarcini simple, începea să gâfâie când îl forțam. Dacă aveam Waze deschis în modul picture-in-picture peste Spotify și primeam un apel pe WhatsApp, telefonul avea o secundă de ezitare. O secundă care, în traficul din București, se simte ca o eternitate. Nu se bloca, dar simțeai cum “se gândește”. Era ca și cum ai conduce o mașină cu un motor mic care poate merge cu 130 km/h, dar se chinuie la fiecare depășire.

Altă problemă: difuzorul. Este mono și sună… subțire. Să asculți un podcast în baie în timp ce faci duș e o provocare. Să arăți un video amuzant unui prieten într-o cafenea zgomotoasă e aproape imposibil. Ești dependent de căști.

Bătălia finală: Trei telefoane, o singură alegere

Înainte să apăs pe butonul “Cumpără”, am avut o noapte albă în care am comparat trei candidați. Eram eu, o cafea tare și trei tab-uri deschise. Ezitam între itel, un brand complet necunoscut dar cu specificații seducătoare, și două nume consacrate în care aveam mai multă încredere: Samsung și Xiaomi. Așa arăta dilema mea, pusă pe hârtie.

Comparația finală care mi-a pecetluit decizia

După zile de research, am pus pe hârtie cele trei opțiuni care contau cu adevărat. Așa arăta bătălia finală:

Caracteristică	Alegerea Mea: itel S23+	Alternativa 1: Samsung Galaxy A15	Alternativa 2: Xiaomi Redmi Note 12
💰 Preț (RON)	749	829	799
📱 Display	6.78″ AMOLED Curbat, 60Hz	6.5″ Super AMOLED, 90Hz	6.67″ AMOLED, 120Hz
📸 Camera Principală	50 MP	50 MP (cu Ultrawide)	50 MP (cu Ultrawide)
🔋 Baterie (mAh)	5000	5000	5000
✨ Senzația “Premium” în mână	Excelentă (ecran curbat)	Acceptabilă (plastic)	Bună (design plat)
🏆 Verdictul meu scurt	Look de milion, preț de nimic	Alegerea sigură, dar plictisitoare	Cel mai bun performer, dar urâțel

De ce am ales itel S23+ în final?

Sincer? A fost o decizie pur emoțională, nu rațională. Da, Xiaomi avea ecran de 120Hz și un procesor Snapdragon mai bun. Da, Samsung avea un software mai curat și încrederea brandului. Dar niciunul nu arăta așa. Pentru mine, care folosesc telefonul 80% din timp pentru social media și conținut video, senzația pe care o ai când ții în mână un telefon cu ecran curbat, fără margini, a contat mai mult decât 0.2 secunde în plus la deschiderea unei aplicații. Am pariat pe aspect și pe “factorul wow”, asumându-mi că vor exista compromisuri în altă parte. A fost un risc.

Momentele când am vrut să-l arunc pe geam

Și riscul ăla s-a materializat în câteva momente de frustrare pură. Primul a fost într-o seară, la ziua unui prieten într-un bar din Centrul Vechi. Lumină difuză, atmosferă mișto. Am scos telefonul să fac o poză de grup. Rezultatul? O acuarelă. O pată de culori neclare, cu zgomot de imagine cât casa. Camera, deși are 50MP pe hârtie, este absolut inutilă în condiții de lumină slabă. Am încercat de 5 ori, apoi am renunțat jenat și l-am rugat pe un prieten cu un iPhone vechi să facă el poza. M-am simțit ca un copil cu o jucărie arătoasă, dar care nu funcționează.

Al doilea moment a fost când am realizat că nu are NFC. Eram la casa de marcat la Mega Image, cu sacoșele pline, și am apropiat telefonul de POS. Nimic. Am mai încercat o dată. Casiera se uita la mine cu o milă politicoasă. A trebuit să las totul jos, să scot portofelul și să plătesc cu cardul fizic. M-am simțit transportat în 2015. E o funcție pe care o consideri garantată în ziua de azi, iar lipsa ei e o palmă peste față.

Și să nu uit de încărcarea la 18W. Când ești obișnuit cu încărcări rapide, să aștepți aproape două ore pentru o încărcare completă pare o eternitate. Dacă uiți să-l pui la încărcat peste noapte și te trezești cu 15% baterie, 20 de minute la priză înainte să pleci îți vor da abia cât să ajungi la prima stație de metrou.

Când m-a salvat și m-a făcut să-l iubesc

Dar, exact când eram gata să-l pun pe OLX, se întâmpla ceva care îmi amintea de ce l-am ales. Am fost plecat într-un weekend la Vama Veche. Am plecat de dimineață din București, am folosit Waze tot drumul, am ascultat muzică, am făcut poze pe plajă (în lumină bună, pozele sunt chiar decente, clare și cu culori vii) și am ajuns seara la cazare cu 25% baterie. Fără baterie externă. Prietenii mei cu telefoane mult mai scumpe erau deja în căutarea unei prize. În momentele alea de anduranță, îl respectam.

Și apoi e factorul estetic, care nu poate fi ignorat. Să scoți pe masă, la o terasă, un telefon care arată impecabil, are un efect psihologic. Te face să te simți bine. Poate sună superficial, dar e adevărat. Mă uit la el și acum, după trei luni, și încă admir cât de bine arată. Ecranul ăla este pur și simplu o plăcere pentru ochi, fie că mă uit la un filmuleț pe YouTube sau doar citesc un articol.

Verdictul final: Îl mai cumpăr o dată?

Asta e întrebarea de un milion. Și răspunsul meu, după 90 de zile de relație complicată, este: depinde.

Dacă ar fi să reiau procesul, aș face același lucru? Probabil că da. Pentru că în momentul acela, nevoia mea principală era să scap de un telefon vechi și să am ceva care mă face să mă simt bine, fără să-mi golesc contul. Iar itel S23+ a livrat exact asta.

Recomandarea mea onestă pentru românii ca mine este următoarea:

CUMPĂRĂ-L DACĂ: * Prioritatea ta numărul unu este designul și ecranul. Vrei un telefon care arată și se simte scump, dar costă puțin. * Ești un consumator de conținut media. Te uiți la multe filme, seriale, YouTube pe telefon. Ecranul AMOLED e un deliciu. * Autonomia bateriei este crucială pentru tine. Ai o zi lungă, ești mereu pe drumuri și urăști să stai cu bateria externă după tine. * Bugetul tău este strict sub 800 de lei și nu poți face rabat.

NU-L CUMPĂRA DACĂ: * Plătești frecvent cu telefonul. Lipsa NFC-ului te va înnebuni. * Ești pasionat de fotografie, în special în condiții dificile (seara, în interior). Vei fi crunt dezamăgit. * Ești un power user. Rulezi jocuri solicitante sau faci multitasking agresiv între aplicații grele. Procesorul își va arăta limitele. * Vrei cea mai fluidă experiență software posibilă. Mici întârzieri ocazionale te scot din sărite.

În final, itel S23+ este un telefon al compromisurilor extreme. E ca și cum ai cumpăra o mașină cu o caroserie de Ferrari, dar cu motor de Logan. Arată spectaculos, atrage toate privirile, dar când calci accelerația, realitatea te lovește. Pentru mine, după trei luni, am învățat să-i iubesc caroseria și să trăiesc cu motorul. Am învățat să nu mai încerc să fac poze noaptea și să am mereu cardul la mine. În schimb, mă bucur zilnic de un ecran superb și de o baterie care nu mă lasă la greu. Nu e telefonul perfect, nici pe departe. Dar pentru 750 de lei, este, poate, cel mai interesant și paradoxal telefon pe care l-am avut vreodată. Un pariu pe care, în ciuda frustrărilor, mă bucur că l-am făcut.