Cel mai enervant și util telefon pe care l-am avut

Revizuirea Infinix Zero 40

Am stat 20 de minute în stația de la Piața Unirii, în frig, și m-am gândit serios să intru la primul amanet și să-mi iau un telefon la mâna a doua, orice, doar să funcționeze. Vechiul meu Xiaomi, un veteran de trei ani de zile, tocmai își dăduse obștescul sfârșit. Nu o moarte lentă, demnă. Ci una subită, dramatică, în mijlocul unui schimb de mesaje pe WhatsApp cu șeful meu, lăsându-mă cu un ecran negru și un sentiment de panică pură. Stăteam în zgomotul infernal al Bucureștiului de la ora 10 seara, complet deconectat, și simțeam cum mă cuprinde o anxietate pe care nu o mai trăisem de mult. Eram un naufragiat digital.

Era ora 2 noaptea când mi-am dat seama că criza e mai adâncă. Fără telefon, nu aveam alarmă, nu aveam acces la contul bancar să plătesc o factură urgentă, nu puteam chema un Uber a doua zi. Eram paralizat. După incidentul ăsta stupid, am realizat că nu mai pot trăi cu frica constantă că bateria mă va lăsa în momentele cheie. Într-o dimineață obișnuită, după ce am reușit să pornesc laptopul ca să-mi anunț colegii că sunt „dispărut în acțiune”, am fost convins să schimb totul.

Constrângerile mele erau clare și nemiloase: un buget maxim de 1500 de lei, o nevoie disperată de o baterie care să țină de dimineața până seara târziu, indiferent ce i-aș face, și trebuia să-l cumpăr acum. Am intrat pe eMAG și am început să filtrez. Samsung, Xiaomi, Realme… toate păreau la fel, compromisuri peste compromisuri. Și atunci, printre ele, a apărut un nume ciudat: Infinix Zero 40. Prima mea reacție a fost să-l ignor. „Infinix? Ce-i asta, vreo chinezărie de pe vapor?” mi-am zis. Dar cifrele de pe hârtie erau sfidătoare: baterie de 6000 mAh, încărcare la 70W, ecran AMOLED la 120Hz și o cameră de 108 MP. Totul la 1.349 lei. Imposibil, trebuia să fie o capcană. Primul argument pro a fost însă bateria. Cifra aia, 6000, mi se lipise de retină. Prima îndoială? Brandul. Nu auzisem pe nimeni în România vorbind despre Infinix. Era un salt în necunoscut, dar panica mea era mai mare decât scepticismul. L-am comandat cu livrare la easybox, resemnat.

Primele 48 de ore: Șocul inițial

Când am desfăcut cutia, am fost surprins. Spatele din piele vegană, de un verde închis, se simțea mult mai premium decât mă așteptam. Nu era plasticul ieftin și lucios pe care mi-l imaginasem. L-am pornit și am fost lovit de un ecran mare, luminos, cu culori vii. Până aici, totul bine. Apoi a început procesul de configurare și am dat de XOS, interfața lor bazată pe Android.

Aici a început roller-coaster-ul emoțional. Pe de o parte, totul se mișca fluid, fără pic de lag. Pe de altă parte, ecranul era împânzit de aplicații preinstalate de care nu auzisem în viața mea – AHA Games, Palm Store, XClub. M-am simțit ca într-un bazar digital. Am petrecut prima oră dezinstalând și dezactivând tot ce se putea. A fost enervant, dar odată curățat, telefonul a început să respire.

Șocul real a venit la capitolul baterie. L-am scos din cutie cu 50%. M-am jucat cu el, am instalat zeci de aplicații, am stat pe YouTube, am vorbit la telefon, l-am lăsat peste noapte fără să-l încarc. A doua zi la prânz, încă mai aveam 15%. Pentru cineva care trăia cu o baterie externă lipită de mână, sentimentul ăsta de libertate era copleșitor. Apoi am băgat încărcătorul de 70W în priză. În 20 de minute, era deja la 60%. În acel moment, am simțit că poate, doar poate, n-am făcut o greșeală.

În tranșeele vieții zilnice

Adevăratul test a venit în săptămânile următoare. Rutina mea e un coșmar pentru orice telefon. Plec de acasă la 7:30, prind autobuzul 335 unde stau o oră ascultând podcasturi pe Spotify și citind știri. La biroul din Pipera, telefonul e conectat la Wi-Fi și e bombardat constant cu notificări de pe Slack, Teams și e-mailuri. În pauza de masă, o oră de YouTube sau Netflix. Drumul spre casă e la fel de lung, iar seara, acasă, îl folosesc pentru social media și apeluri video cu familia.

Cu vechiul meu telefon, pe la ora 18:00 intram deja în „low power mode”, atât eu, cât și el. Anxietatea bateriei era o prezență constantă. Căutam prize prin cafenele, reduceam luminozitatea ecranului până aproape nu mai vedeam nimic, închideam aplicații obsesiv. Cu Infinix Zero 40, această anxietate a dispărut complet. A fost o transformare subtilă, dar profundă. Ajungeam acasă la ora 20:00 cu 40-50% baterie. Uneori, uitam să-l încarc peste noapte și a doua zi tot mă ținea până la prânz. Puteam pleca într-o vineri seara direct în oraș, fără să-mi fac griji că voi rămâne fără baterie și nu voi putea chema un Bolt la 3 dimineața. Această siguranță, această pace a minții, a devenit rapid lucrul pe care l-am prețuit cel mai mult.

Momentele când am vrut să-l arunc pe geam

Dar, cum spuneam, a fost un roller-coaster. Dacă bateria era îngerul păzitor, camera foto era demonul care mă chinuia. Cei 108 MP sunau impresionant, dar realitatea era cu totul alta. Într-o zi senină, în parcarea de la Băneasa Shopping City, am făcut niște poze care arătau excelent. Detalii clare, culori bune. Eram mulțumit.

Dezastrul a venit într-o seară, când am ieșit cu prietenii la o terasă pe Calea Victoriei. Luminile de Crăciun erau superbe, atmosfera era perfectă. Am scos telefonul să imortalizez momentul. Rezultatul? O mâzgă digitală. Pozele erau pline de zgomot de imagine, culorile erau șterse, iar orice mișcare, cât de mică, transforma totul într-o pictură abstractă nereușită. Prietenul meu cu un iPhone vechi de 4 ani a făcut o poză de zece ori mai bună. M-am simțit jenat. Am încercat modul de noapte, dar procesarea dura o veșnicie și rezultatul era doar o versiune puțin mai luminoasă a aceleiași mâzgăli. Acela a fost momentul în care am simțit prima undă de regret. „Uite de-aia costă 1300 de lei”, mi-am spus. Software-ul mai avea și el momentele lui de rătăcire. O dată la câteva zile, o aplicație se bloca fără motiv sau tastatura refuza să apară. Un restart rapid rezolva totul, dar micile astea frustrări se adunau.

Față în față cu concurența

Într-un moment de îndoială maximă, am început să mă întreb dacă nu cumva am făcut alegerea greșită. M-am dus din nou online și am pus cap la cap o comparație sinceră între ce am cumpărat și ce aș fi putut cumpăra.

Când m-a salvat și m-a făcut să-l iubesc

Momentul de revelație, cel în care am trecut de la a tolera telefonul la a-l respecta cu adevărat, a venit într-un weekend. Am plecat cu gașca la munte, o drumeție de o zi pe lângă Brașov. Am plecat de dimineață cu telefonul la 100%. L-am folosit non-stop: GPS în mașină, Spotify, poze pe traseu (unde lumina zilei îl făcea să performeze decent), verificat hărți.

Pe la ora 17:00, când am ajuns la o cabană, dezastrul s-a instalat în grup. Un iPhone 13 era la 5%. Un Samsung S22, mort complet. Frigul de afară le devorase bateriile. Al meu? Infinix-ul arăta un sfidător 55%. Dintr-o dată, telefonul meu „no-name” a devenit centrul universului. A devenit hotspot pentru toată lumea, sursa de muzică, GPS-ul pentru întoarcere și singurul telefon pe care ne bazam în caz de urgență. În seara aia, în timp ce prietenii mei se băteau pe singura priză din cabană, eu stăteam liniștit, știind că am baterie suficientă și pentru a doua zi. Atunci am înțeles compromisul pe care l-am făcut. Am sacrificat pozele de noapte din club pentru siguranța că pot suna un taxi la 4 dimineața. Am sacrificat un brand faimos pentru o funcționalitate care, pentru mine, contează enorm.

Verdictul final: Îl mai cumpăr o dată?

Acum, după aproape trei luni de utilizare, relația mea cu Infinix Zero 40 s-a stabilizat. E o relație bazată pe înțelegerea compromisurilor. Nu e telefonul perfect, nici pe departe. Dar este telefonul perfect pentru mine, acum, cu bugetul și nevoile mele. M-a învățat o lecție valoroasă: să mă uit dincolo de brand și de marketing, la funcționalitățile care îmi îmbunătățesc concret viața de zi cu zi.

L-aș mai cumpăra o dată? În aceleași condiții, cu același buget, da. Fără ezitare. Pacea sufletească pe care mi-o oferă bateria sa monstruoasă valorează mai mult decât câteva poze reușite în lumină slabă.

Recomandarea mea onestă pentru românii ca mine e simplă. Dacă prioritatea ta absolută este autonomia, dacă ești mereu pe drumuri, dacă ești șofer de ride-sharing, student sau pur și simplu urăști să trăiești agățat de o priză, acest telefon este o revelație. La prețul de sub 1400 de lei pe eMAG sau PCGarage, e o afacere imbatabilă la acest capitol. Dar, dacă ești pasionat de fotografie, dacă vrei cea mai finisată experiență software sau dacă valoarea de revânzare contează pentru tine, atunci mai bine te uiți la un Samsung din seria A sau la un Xiaomi, chiar dacă sacrifici o parte din baterie. Infinix Zero 40 nu e un telefon care să le facă pe toate bine, dar lucrul pe care îl face bine – autonomia – îl face excepțional. Și pentru mine, asta a fost de ajuns.