Cel mai enervant și util telefon pe care l-am avut

Revizuirea Cubot KingKong Ace 2

Luni dimineața, când rutina mea de cafea și scroll pe știri a fost întreruptă de o criză tehnologică în miniatură. Vechiul meu Xiaomi, un veteran de trei ani de zile, a decis că bătălia lui s-a încheiat. Stăteam în bucătărie, cu ceașca aburindă în mână, privind un ecran negru care refuza să mai arate altceva decât o fantomă a logo-ului său. Într-o dimineață obișnuită, incidentul ăsta m-a convins să schimb totul. Panica nu era una zgomotoasă, ci rece și tăcută. Aveam o întâlnire importantă la ora 10 în Pipera, iar fără Waze eram, practic, pierdut în propriul oraș.

După ce am ajuns la birou cu un Bolt chemat de pe laptop (o experiență umilitoare în 2024), am realizat că nu mai pot trăi cu anxietatea asta. Anxietatea bateriei care se termină la 3 după-amiaza, anxietatea ecranului crăpat după o căzătură minoră de pe birou, anxietatea constantă că telefonul mă va lăsa baltă în cel mai prost moment. Era ora 2 noaptea când mi-am dat seama că nu mai vreau să investesc 2000 de lei într-un telefon care să-mi provoace aceleași griji. Bugetul meu era strict, aproape insultător pentru piața actuală: maximum 800 de lei. Timp nu aveam, îmi trebuia ceva a doua zi.

Așa am început să scormonesc prin ofertele de pe eMAG și PCGarage, filtrând după preț și review-uri. Printre zecile de Samsung-uri și Xiaomi-uri entry-level, cu baterii mediocre și construcții de plastic fragil, a apărut o ciudățenie: Cubot KingKong Ace 2. Numele suna ca un film de acțiune de categoria B, iar designul… părea că a fost desenat de un inginer militar obsedat de unghiuri drepte. Prima mea îndoială a fost viscerală: „Cine naiba cumpără așa ceva? Arată ca o cărămidă.” Dar apoi am văzut specificația care mi-a sărit în ochi: baterie de 4900 mAh. Și certificări IP68/IP69K pentru rezistență la apă și praf. Argumentul pro era clar: telefonul ăsta promitea să rezolve exact problemele care mă aduseseră în pragul disperării. Era urât, dar promitea pace. L-am comandat de la eMAG cu livrare la easybox, simțind că fac un pariu extrem de riscant.

Primele 48 de ore: Șocul inițial

A doua zi, la prânz, am ridicat coletul de la easybox-ul de lângă birou. Cutia era simplă, neimpresionantă. Dar când am scos telefonul… am înțeles. Nu era un telefon, era o unealtă. Greu, solid, cu inserții de cauciuc pe margini și șuruburi vizibile. Se simțea în mână ca o piatră de râu, densă și indestructibilă. Prima reacție a colegilor a fost un amestec de amuzament și curiozitate. „Ți-ai luat walkie-talkie?” a glumit cineva. Am zâmbit, dar în sinea mea eram mulțumit. Obiectul ăsta nu inspira fragilitate.

Configurarea a fost simplă. Android aproape curat, fără aplicații inutile preinstalate, un mare plus. Am instalat tot ce folosesc zilnic: WhatsApp, Teams, Outlook, Revolut, aplicațiile de banking, Waze, Tazz, Bolt. Și aici a venit primul șoc, de data asta negativ. Totul se mișca… deliberat. Nu era lent într-un mod care să te scoată din sărite, dar veneam de pe un telefon care, deși vechi, avusese un procesor mai sprinten la vremea lui. Deschiderea aplicațiilor avea o mică ezitare, o fracțiune de secundă în care te întrebai dacă a înregistrat comanda. Comutarea între ele nu era instantanee. Era ca și cum ai trece de la o mașină sport la un SUV diesel de încredere. Ajunge la destinație, dar fără grabă.

Însă adevăratul șoc, cel pozitiv, a venit la finalul zilei. După o zi întreagă de instalat aplicații, configurat conturi, vorbit la telefon și butonat constant, bateria era la 78%. Am crezut că e o eroare. Eram obișnuit ca orice telefon nou, în prima zi de utilizare intensă, să ceară încărcătorul pe la ora 8 seara. Acesta părea că abia se încălzise. Sentimentul de libertate a fost copleșitor.

În tranșeele vieții zilnice

Primele săptămâni au fost un proces de adaptare. M-am obșinuit cu ritmul lui. Naveta zilnică cu metroul pe ruta Berceni-Pipera a devenit testul suprem. În subteran, unde semnalul fluctuează, majoritatea telefoanelor consumă bateria într-un ritm alert. KingKong Ace 2 părea imun. Puteam să ascult podcasturi, să citesc știri și să răspund la mailuri pe tot parcursul drumului, iar bateria scădea cu maximum 3-4%.

La birou, a devenit un companion de nădejde. Apelurile în Teams și pe telefon se auzeau clar, difuzorul fiind surprinzător de puternic – un alt beneficiu al construcției robuste. Nu mai stăteam cu ochii pe iconița bateriei. Puteam pleca de acasă dimineața la 100% și să mă întorc seara, după o zi plină, cu 50-60% rămași. Asta a însemnat că am început să las încărcătorul acasă. Ba chiar și bateria externă, care fusese până atunci un accesoriu indispensabil în rucsacul meu, a început să adune praf într-un sertar. Transformarea a fost subtilă, dar profundă. Am trecut de la o planificare constantă în jurul prizelor la o nepăsare totală față de încărcare. Îl puneam la încărcat o dată la două zile, fără niciun stres.

Momentele când am vrut să-l arunc pe geam

Dar nu totul a fost roz. Au existat momente de frustrare pură. Telefonul are un procesor MediaTek modest și 4GB de RAM. În 2024, asta se simte. Cel mai mult m-a enervat camera. Pe hârtie, 48MP sună decent. În realitate, e poate cel mai mare compromis al acestui telefon.

Într-o seară, eram la o terasă în Centrul Vechi cu niște prieteni. Lumina era perfectă, atmosfera grozavă, momentul ideal pentru o poză de grup. Am scos telefonul, am deschis aplicația camerei și… am așteptat. A durat vreo 3 secunde bune să se deschidă. Când am încercat să fac poza, focalizarea a durat o veșnicie, iar rezultatul a fost o imagine zgomotoasă, spălăcită, cu detalii pierdute. Prietenul meu cu un iPhone a făcut o poză în aceeași secundă și arăta ca o fotografie de revistă. M-am simțit jenat. Acela a fost momentul în care am vrut să-l arunc. Am realizat că am un telefon care poate supraviețui unei apocalipse nucleare, dar nu poate captura o amintire decentă după apus.

Altă frustrare majoră este multitasking-ul. Dacă aveam deschise Waze, Spotify și primeam un apel pe WhatsApp, telefonul parcă intra în șoc. Muzica se întrerupea, harta se bloca pentru câteva secunde, iar răspunsul la apel avea lag. M-am învățat să fiu mai răbdător, să închid aplicațiile din fundal, să nu-l forțez. M-a învățat un fel de igienă digitală forțată. Dar în momentele de grabă, această lentoare era exasperantă.

Când m-a salvat și m-a făcut să-l iubesc

Echilibrul a venit în situații unde telefoanele „normale” ar fi cedat. Într-un weekend am fost într-o drumeție lângă Brașov. Ploaie măruntă, noroi, condiții nu tocmai prietenoase cu electronicele. L-am folosit fără grijă pentru navigație pe traseu, l-am scos să fac poze (care, în lumină bună de zi, sunt acceptabile) fără să-mi fie teamă de stropi. La un moment dat, mi-a alunecat din buzunar și a căzut pe o porțiune cu pietriș. Inima mi s-a oprit pentru o secundă, din reflex. L-am ridicat. Avea o urmă de noroi pe carcasa de cauciuc. L-am șters de pantaloni. Nicio zgârietură. Ecranul intact. Funcționa perfect. Colegii de drumeție, cu telefoanele lor scumpe învelite în huse și protejate de folii, s-au uitat cu un respect nou la „cărămida” mea.

Acela a fost momentul de revelație. Nu am cumpărat acest telefon ca să câștig concursuri de fotografie sau de viteză. L-am cumpărat pentru siguranță. Pentru pacea de a ști că, indiferent de situație, voi avea un dispozitiv funcțional. Și exact asta îmi oferea. Anxietatea mea dispăruse complet, înlocuită de o încredere de nezdruncinat în obiectul din buzunarul meu.

Bătălia finală: Trei telefoane, o singură alegere

Înainte să apăs pe butonul „Cumpără”, am avut o listă scurtă. Decizia nu a fost una impulsivă, ci rezultatul unei comparații pragmatice, dictată de nevoile și frustrările mele.

Bogdan Stanciu

Misiunea noastră este să vă oferim informații clare și utile care să vă ajute să luați o decizie informată cu privire la următoarea achiziție a unui smartphone, fără a vă lăsa influențați de zgomotul marketingului.