Cel mai enervant și util telefon pe care l-am avut

Revizuirea Xiaomi Poco X6 Pro

Totul a început într-o marți obișnuită când coșmarul oricărui om care lucrează de acasă a devenit realitate. Vechiul meu Xiaomi Redmi Note 9 Pro, un soldat veteran de aproape patru ani, a decis să-și dea obștescul sfârșit în cel mai prost moment posibil. Nu s-a stins glorios, într-o explozie de scântei. Nu. A murit lent, chinuitor, cu un lag care transforma deschiderea aplicației de e-mail într-o probă de răbdare demnă de un călugăr tibetan. Lovitura de grație a venit în jurul prânzului. Eram într-un apel video pe Teams cu un client important, prezentând un proiect la care muncisem săptămâni întregi, când imaginea a înghețat. Sunetul s-a transformat într-un bâzâit robotic. Și apoi, ecranul negru. Mort.

Era ora 2 noaptea când mi-am dat seama că nu mai am nicio șansă să-l resuscitez. Stăteam în bucătăria micuță din apartamentul meu din Drumul Taberei, cu telefonul desfăcut pe masă, înconjurat de șurubelnițe minuscule și tutoriale de pe YouTube care nu ajutau la nimic. Panica se instala treptat, rece și tăioasă. A doua zi aveam o altă prezentare, iar tot materialul meu, contactele, accesul la conturi, totul era blocat în acea cărămidă inertă. După o oră de încercări futile, am realizat că nu mai pot trăi cu frica asta constantă că tehnologia mă va lăsa baltă. Frustrarea acumulată în luni de zile de baterie care ținea trei ore și aplicații care se închideau singure a explodat. Într-o dimineață obișnuită, moartea subită a telefonului m-a convins să schimb totul.

Aveam nevoie de un telefon nou. Acum. Bugetul era strict, dureros de strict: maximum 1800 de lei, și asta după ce răscoleam toate economiile. Am deschis laptopul și am început vânătoarea pe eMAG și PC Garage. Filtrele erau simple: preț sub 1800, livrare a doua zi, performanță decentă. Am dat scroll printre zeci de modele Samsung A-series, Realme-uri și alte Redmi-uri. Nimic nu mă convingea. Păreau toate compromisuri. Atunci, l-am sunat pe Alex, prietenul meu obsedat de tehnologie. “Băi, sunt în criză maximă. Recomandă-mi ceva rapid, bun și ieftin.” Fără să clipească, mi-a zis: “Poco X6 Pro. E un monstru la banii ăștia. Procesorul e de pe flagship-uri de anul trecut.”

Prima mea îndoială a fost viscerală: “Poco? Serios? Nu-i brandul ăla pentru gameri de 16 ani, cu design țipător?” Dar apoi mi-a trimis linkul. Primul argument pro a fost o lovitură directă: procesor MediaTek Dimensity 8300-Ultra, 8GB RAM, ecran AMOLED la 120Hz. Pe hârtie, spulbera totul în acel segment de preț. Am găsit pe eMAG varianta gri, mai sobră, la 1.749 lei. Cu un nod în gât și un sentiment de risc, am apăsat pe “Adaugă în coș”.

Primele 48 de ore: Șocul inițial

A doua zi dimineață, curierul era la ușă. Am deschis cutia cu o viteză febrilă. Prima impresie? Ușor. Surprinzător de ușor pentru dimensiunile lui. Spatele de plastic gri mat arăta mai bine decât mă așteptam, deși modulul imens de cameră părea un pic… exagerat. Dar când l-am pornit, am înțeles unde s-au dus banii. Ecranul. Doamne, ecranul acela! Culorile erau incredibil de vii, luminozitatea te orbea, iar cei 120Hz făceau ca fiecare scroll să pară că plutește pe unt. Venea de la un LCD obosit, deci saltul a fost ca și cum aș fi trecut de la un televizor Diamant la un OLED 4K.

Configurarea a fost rapidă, transferul de date a mers brici. Am instalat toate aplicațiile de muncă: Slack, Teams, Asana, suita Google. Totul zbura. Era o senzație pe care nu o mai trăisem de ani de zile. Entuziasmul era la cote maxime.

Apoi… a început partea enervantă. HyperOS, noua interfață de la Xiaomi. Sub masca finisajelor noi, era tot vechiul MIUI, cu aceleași păcate. Aplicații preinstalate inutile (bloatware) la tot pasul. Jocuri pe care nu le-am cerut, aplicații de curățare dubioase, browser-ul lor propriu. Și, cireașa de pe tort, reclamele. Nu la fel de agresive ca pe vremuri, dar tot erau acolo, ascunse în aplicația de securitate sau în cea de fișiere. Am petrecut următoarele două ore dezinstalând, dezactivând și căutând pe forumuri cum să scap de fiecare mică pacoste software. A fost un duș rece. Telefonul era o bestie hardware, dar software-ul părea un cal troian plin de gunoaie. Am simțit prima undă de regret: “Oare un Samsung, chiar dacă mai lent, nu mi-ar fi oferit o experiență mai curată, mai… adultă?”

În tranșeele vieții zilnice

După ce am curățat sistemul de operare, am început să folosesc telefonul în viața de zi cu zi. Și aici a început să-și arate adevărata valoare. Naveta mea ocazională la birou, în Pipera, cu metroul aglomerat, nu mai era un chin. Puteam să ascult un podcast pe Spotify, să răspund la mailuri și să citesc știrile simultan, fără ca telefonul să gâfâie. Ecranul era perfect lizibil chiar și în soarele puternic de la ieșirea de la stația Aurel Vlaicu.

La muncă, a fost o revelație. Să trec instantaneu între un apel pe Teams, un spreadsheet în Google Sheets și o conversație pe Slack, fără nicio milisecundă de așteptare, mi-a crescut productivitatea. Nu mai aveam acele micro-momente de frustrare în care așteptam să se încarce o aplicație. Totul era fluid.

În weekend, l-am pus la treabă serios. O ieșire în Herăstrău, folosind Waze în traficul infernal din București, apoi plată contactless cu Google Pay la o terasă. Seara, am stat pe YouTube și Netflix ore în șir. Difuzoarele stereo, deși nu excepționale, erau o îmbunătățire uriașă față de ce aveam, iar experiența media, datorită ecranului, era pur și simplu superbă. Am început să înțeleg compromisul: Xiaomi mi-a dat un motor de Ferrari într-o caroserie de Logan, dar cu un sistem de infotainment plin de reclame la semințe. Dacă erai dispus să cureți infotainment-ul, rămâneai cu motorul.

Când l-am comparat cu telefoanele prietenilor

Într-o sâmbătă, am ieșit la o cafea în Centrul Vechi cu niște prieteni. Inevitabil, discuția a ajuns la telefoane. Ana tocmai își luase un Samsung Galaxy A54, iar Răzvan un Realme 12 Pro. A fost momentul adevărului. L-am pus pe masă lângă celelalte două. Telefonul Anei, cu spatele de sticlă, se simțea clar mai premium. Cel al lui Răzvan, cu piele vegană, era mai elegant. Al meu, plasticosul Poco, părea fratele mai sărac, dar mai musculos.

Am început să ne jucăm cu ele. Deschiderea aplicațiilor, scroll-ul pe Instagram, browsing. Poco era vizibil, incontestabil mai rapid. Răzvan a recunoscut: “Al tău se mișcă ireal de bine, pe bune”. Apoi am deschis camerele. Aici, balanța s-a înclinat. Poza făcută de Samsung cu terasa avea culori mai naturale, mai plăcute. Realme-ul avea un zoom mai bun. Al meu, Poco, tindea să suprasatureze culorile, făcând totul un pic prea vibrant, prea artificial. Am ajuns la o concluzie clară, care s-a materializat în mintea mea sub forma unui tabel.

Momentele când am vrut să-l arunc pe geam

Relația mea cu Poco X6 Pro este una de iubire și ură. Au fost zile în care micile probleme de software m-au adus la exasperare. Cea mai enervantă problemă: senzorul de proximitate. E un defect clasic la Xiaomi, dar nu credeam că e atât de real. Eram într-un apel important, țineam telefonul la ureche, și ecranul se aprindea singur, iar fața mea apăsa pe Mute sau Hold. Mi s-a întâmplat de trei ori într-un singur apel. Am simțit cum îmi fierbe sângele.

Apoi, camera. Într-o seară, în concediu la Mamaia, am încercat să fac o poză cu marea luminată de lună. Rezultatul? O mâzgălitură acuarelă, plină de zgomot de imagine. Vechiul meu telefon ar fi scos o poză la fel de proastă, dar de la un telefon din 2024 aveam alte așteptări. Procesarea software în lumină slabă este pur și simplu agresivă și ineficientă. Orice detaliu fin este distrus, transformat într-o pată de culoare.

Când m-a salvat și m-a făcut să-l iubesc

Pe de altă parte, au fost momente în care l-am binecuvântat. Într-o zi, trebuia să plec urgent la o întâlnire neprevăzută. M-am uitat la telefon: 12% baterie. Panică. Apoi mi-am amintit de încărcătorul de 67W. L-am conectat și, în cele 15 minute cât mi-a luat să mă îmbrac și să-mi găsesc cheile, bateria a sărit la peste 50%. Această viteză de încărcare nu e un moft, e o superputere. Te scapă de anxietatea bateriei.

Un alt moment de glorie a fost când am descoperit, din greșeală, că are port infraroșu. Aerul condiționat vechi din apartamentul meu are o telecomandă capricioasă. Am descărcat aplicația Mi Remote, am configurat-o în 30 de secunde și, dintr-o dată, telefonul meu era o telecomandă universală. E un detaliu mic, dar sentimentul de control și utilitate a fost imens. Aceste mici victorii, combinate cu viteza constantă în tot ce făceam, au început să contrabalanseze frustrările.

Verdictul final: Îl mai cumpăr o dată?

Au trecut aproape trei luni. Telefonul e plin de aplicații, poze și fișiere. Și încă se mișcă la fel de repede ca în prima zi. Am învățat să trăiesc cu defectele lui. Am găsit un tutorial pe net care explică cum să recalibrez senzorul de proximitate, ceea ce a mai ajutat. Pentru poze, am instalat o versiune de GCam (Google Camera) care îmbunătățește considerabil calitatea, deși necesită ceva cunoștințe tehnice.

Deci, răspunsul la întrebare este… da. L-aș cumpăra din nou, dar cu o altă stare de spirit. Nu l-aș mai cumpăra din panică, ci ca pe o alegere conștientă a unui compromis.

Recomandarea mea onestă pentru românii ca mine e următoarea: Dacă ești o persoană pentru care performanța brută, viteza în aplicații și un ecran spectaculos sunt prioritățile absolute și ai un buget sub 2000 de lei, acest telefon este, fără dubiu, regele. Dacă ești un mic “power user” care nu se teme să petreacă câteva ore să-și customizeze și să-și curețe software-ul, vei fi în rai.

Însă, dacă vrei o experiență “out of the box” perfectă, fără bătăi de cap, dacă cea mai importantă funcție pentru tine este camera foto pentru poze de vacanță cu familia sau dacă te enervează orice mic bug software, stai departe. Mai bine te uiți la un Samsung din seria A, chiar dacă e mai lent, sau poate chiar la un Pixel mai vechi, second-hand.

Poco X6 Pro nu este un telefon pentru toată lumea. E o unealtă specializată. Un cal de curse cu un interior spartan. Pe mine m-a salvat dintr-o criză și, în ciuda momentelor în care m-a scos din sărite, mi-a oferit o performanță pe care nu aș fi visat s-o obțin la banii aceștia. Este, într-adevăr, cel mai enervant și, în același timp, cel mai util telefon pe care l-am avut vreodată.