Cel mai enervant și util telefon pe care l-am avut

Revizuirea Energizer H67G

Am stat 20 de minute în stația de autobuz de la Piața Unirii și m-am gândit serios să-mi amanetez ceasul. Serios, nu glumesc. Era ora două noaptea, ploua mărunt și enervant, iar vechiul meu Xiaomi, care mă slujise cu sfințenie vreo trei ani, tocmai își dăduse duhul. Nu un „low battery” elegant, ci o moarte subită, ecran negru, fără nicio reacție. Eram în mijlocul unui telefon cu prietena mea, încercând să chem un Uber, și dintr-o dată… tăcere. Tăcerea aia absolută care te lovește în stomac și îți urlă: „ești singur și deconectat”.

Panica. Aia a fost emoția. Nu frustrare, nu enervare, ci panică pură, animalică. Stăteam în buricul târgului, dar mă simțeam ca pe o insulă pustie. Fără hartă, fără contacte, fără posibilitatea de a chema ajutor sau de a plăti ceva digital. Am realizat în acele 20 de minute cât de dependent sunt de bucata aia de sticlă și metal. După ce am ajuns acasă într-un final, cu un taxi de modă veche, luat la suprapreț, am realizat că nu mai pot trăi cu anxietatea asta a bateriei. Nu mai puteam să fiu tipul care caută prize prin cafenele sau care-și pune telefonul pe mod economic la 60%.

Într-o dimineață obișnuită, a doua zi, cu o ceașcă de cafea în față și laptopul deschis, incidentul de la Unirii m-a convins să schimb totul. Constrângerile mele erau clare și dure: buget maxim 700 de lei, nevoie de telefon ACUM, și o singură cerință non-negociabilă: o baterie care să mă facă să uit unde am pus încărcătorul. Am început să scrolez pe eMAG, filtrând după preț și capacitatea bateriei. Samsung, Xiaomi, Realme… toate aveau baterii decente, de 5000 mAh, dar nimic care să-mi strige „siguranță”. Și apoi l-am văzut. Energizer H67G.

Prima mea reacție a fost să râd. Energizer? Ăia cu iepurașul roz care bate la tobă? Ce treabă au ei cu telefoanele? Prima îndoială a fost puternică: „Sigur e o chinezărie ieftină, rebranduită, care o să se blocheze în prima săptămână”. Dar apoi am văzut cifra magică: 6000 mAh. Și prețul: 649 de lei. Argumentul pro a lovit ca un baros: pentru prețul ăsta, primeam o baterie cu 20% mai mare decât orice altceva din gama asta de preț. Pentru cineva traumatizat de o moarte subită a telefonului în miez de noapte, promisiunea asta a autonomiei absolute era ca apa pentru un însetat. L-am pus în coș. A fost o decizie impulsivă, un pariu bazat pe o singură specificație, o revoltă personală împotriva tiraniei procentajului de baterie. Nu știam atunci că tocmai cumpărasem cel mai ciudat, frustrant și, în același timp, indispensabil telefon din viața mea.

Primele 48 de ore: Șocul inițial

A doua zi, curierul a sunat la ușă. Cutia era… simplă. Fără pretenții, fără design-uri extravagante. Înăuntru, telefonul. Greu. Mult mai greu decât mă așteptam. Se simțea dens, solid, ca o mică bucată de pavaj. Nu era un obiect de lux, ci o unealtă. L-am pornit. Android-ul era surprinzător de curat, aproape stock. Fără bloatware inutil, fără aplicații ciudate preinstalate. Un prim punct bonus neașteptat.

Dar adevăratul șoc a venit la finalul primei zile. L-am folosit intens: configurat conturi, instalat zeci de aplicații, ascultat Spotify în drum spre muncă, stat pe YouTube, Waze, mailuri, tot tacâmul. Seara, pe la ora 23:00, am aruncat o privire la baterie. 78%. Am crezut că e o eroare de afișaj. M-am uitat din nou. 78%. Un zâmbet tâmp mi-a apărut pe față. Era sentimentul ăla de eliberare pe care îl ai când termini un examen greu.

A doua zi, am continuat să-l abuzez digital. La finalul zilei a doua, mai aveam 42%. Am conectat încărcătorul abia în a treia zi, pe la prânz. Timp de 48 de ore, nu m-am gândit nicio secundă la priză. Anxietatea aia surdă, care mă însoțea constant, dispăruse. Era o liniște nouă, o pace digitală pe care nu o mai simțisem de ani de zile. Eram îndrăgostit. Credeam că am dat lovitura, că am găsit secretul pe care toți ceilalți îl ignorau. Oh, cât de naiv eram…

Momentele când am vrut să-l arunc pe geam

Euforia a durat cam o săptămână. Apoi, realitatea procesorului MediaTek a început să-și arate colții. Prima fisură în armura iubirii mele a apărut într-o sâmbătă. Eram cu niște prieteni la o terasă în Centrul Vechi și pisica localului făcea ceva amuzant. Am scos telefonul să-i fac o poză rapidă. Am deschis camera… o secundă de așteptare. Am încadrat… încă o jumătate de secundă de lag. Am apăsat pe buton… și am așteptat. Până a procesat poza, momentul trecuse. În galerie aveam o pată neclară cu coada unei pisici care ieșea din cadru. Prietenul meu cu un Samsung A-series făcuse deja trei poze clare. Am simțit un nod în gât.

Apoi a venit testul navetei. În traficul de pe Șoseaua Mihai Bravu, am vrut să schimb rapid de pe Waze pe Spotify ca să sar o melodie. Telefonul a înghețat pentru trei secunde. Trei secunde care par o veșnicie când ești în trafic și trebuie să fii atent la încadrare. Am apăsat pe ecran de nervi, iar el și-a revenit brusc, sărind două melodii și închizând Waze-ul. Am ratat ieșirea. Am înjurat printre dinți și am vrut, sincer, să-l arunc pe geamul mașinii.

Lista frustrărilor a început să crească: * Plata NFC la Mega Image: Uneori mergea din prima, alteori trebuia să ating POS-ul de trei ori, timp în care simțeam privirile nerăbdătoare ale celor de la coadă în ceafa mea. * Camera în lumină slabă: Inutilizabilă. Pozele de la un concert sau dintr-un bar arătau ca niște picturi în ulei făcute de un copil. Zgomot de imagine, culori șterse, detalii zero. * Senzorul de amprentă: Plasat pe lateral, era incredibil de pretențios. Dacă aveam degetul un pic umed sau nu-l puneam perfect, nu se debloca. De multe ori ajungeam să bag codul PIN, ca în 2010.

Acestea erau acele mici înțepături zilnice care te macină. Telefonul nu era stricat, dar era… lent. Era ca și cum ai avea o mașină cu un rezervor uriaș, dar cu un motor de Tico. Ajungi la destinație, dar experiența drumului e exasperantă. A fost o perioadă în care am regretat profund achiziția. Mă simțeam păcălit de propria mea obsesie pentru baterie.

Când m-a salvat și m-a făcut să-l iubesc

Și totuși, fix când eram pe punctul de a-l pune pe OLX, Energizer-ul ăsta enervant făcea ceva care mă făcea să-l iert. A fost un weekend prelungit de 1 Mai, când am plecat la Vama Veche cu gașca. Vineri seara, haos, toată lumea cu telefoanele în mână, poze, social media. Sâmbătă, aceeași poveste. Duminică dimineața, la răsărit, eram singurul din grup al cărui telefon mai era în viață. Toți ceilalți erau la vânătoare de prize sau cu telefoanele moarte. Eu aveam 35% baterie și am putut să chem mașina care ne-a dus înapoi în București. Am devenit, brusc, “tipul cu bateria”. Toată lumea se baza pe telefonul meu pentru hărți, telefoane importante sau pentru a verifica ceva rapid. În acel moment, lentoarea lui nu mai conta. Conta că era acolo, funcțional.

Altă situație: o pană de curent de vreo 6 ore în tot cartierul. Laptopul a murit, tableta la fel. Energizer H67G a devenit unicul meu portal către lume. Am stat pe net, am urmărit un film descărcat pe Netflix și am folosit lanterna fără nicio grijă că a doua zi nu voi mai avea telefon pentru muncă. M-a salvat de plictiseală și izolare.

Am început să înțeleg compromisul. Acest telefon nu era făcut pentru viteză sau pentru a impresiona. Era un cal de povară. O unealtă de supraviețuire digitală. Când am acceptat asta, relația mea cu el s-a schimbat. Am învățat să anticipez. Deschideam Waze-ul cu un minut înainte să plec de acasă. Nu mă mai bazam pe el pentru poze de moment, ci doar pentru utilități. L-am transformat dintr-un smartphone “bun la toate” într-o unealtă specializată în comunicare și autonomie. Și în acest rol, excela.

Comparații din viața reală (nu din laboratoare)

Înainte să-l cumpăr, am cochetat cu două alternative foarte populare. După ce l-am folosit, am realizat că decizia mea, deși impulsivă, a fost corectă pentru mine. Am pus cap la cap ce aș fi primit și ce aș fi pierdut, ca să înțeleg mai bine.

Verdictul final: Îl mai cumpăr o dată?

Și uite așa am ajuns la finalul celor trei luni. Stau acum și mă uit la cărămida asta neagră de pe birou și mă întrebi dacă aș face aceeași alegere. Răspunsul e complicat: DA și NU.

Când zic NU la Energizer H67G: Dacă ești o persoană care trăiește pe social media, care face zeci de poze și story-uri pe zi, FUGI de acest telefon. Te va dezamăgi profund. Dacă vrei viteză, multitasking fluid și o experiență premium, caută în altă parte. Dacă ești nerăbdător din fire și te enervează orice secundă de așteptare, acest telefon îți va testa limitele sănătății mintale. Nu e un telefon pentru creație, ci pentru consum de bază.

Când zic DA la Energizer H67G: Dacă ești ca mine, un om traumatizat de bateria care moare, și prioritatea ta absolută este autonomia, atunci acest telefon este o revelație. Dacă îl folosești pentru lucruri de bază – apeluri, mesaje, mail, Waze (cu răbdare), browsing, muzică – și vrei siguranța că va fi funcțional oricând ai nevoie de el, atunci este o afacere excelentă la prețul de sub 700 de lei. Este telefonul perfect pentru părinți, pentru cineva care lucrează pe teren și nu are acces la prize, sau pentru un minimalist digital care prețuiește funcționalitatea în detrimentul fițelor.

Eu? Eu l-am păstrat. M-am obișnuit cu ciudățeniile lui. M-a învățat să fiu mai răbdător și mai puțin dependent de capturarea fiecărui moment. În schimb, mi-a oferit ceva mult mai prețios: liniște. Liniștea de a ști că, indiferent unde sunt sau ce se întâmplă, am în buzunar o unealtă care va funcționa. Și, după experiența din Piața Unirii, pacea asta sufletească valorează mai mult decât orice procesor de ultimă generație. A fost o relație de iubire și ură care s-a transformat într-un respect tacit, bazat pe un compromis asumat.