Cel mai enervant și util telefon pe care l-am avut

Revizuirea Cubot J9

După o seară absolut banală la un prieten, am realizat că vechiul meu Xiaomi Redmi Note 8 Pro mă ținea prizonier în anxietatea constantă a prizei. Era ora 2 noaptea când mi-am dat seama că sunt blocat. Stăteam în fața unui bloc din Militari Residence, o zonă pe care o știam la fel de bine ca fizica cuantică, când vechiul meu telefon, eroul atâtor bătălii, a decis să-și dea obștescul sfârșit. Ecranul a pâlpâit, a afișat un dramatic 1% și s-a stins, lăsându-mă în bezna nopții bucureștene, fără Bolt, fără Uber, fără hartă. Emoția dominantă nu a fost panică, ci o resemnare rece, o frustrare adâncă, acumulată în luni de zile în care trăiam legat de o baterie externă. Știam că trebuie să se termine.

Într-o dimineață de sâmbătă, după ce am ajuns acasă pe jos la 3 dimineața, incidentul m-a convins să schimb totul. Constrângerile mele erau clare și brutale: aveam un buget maxim de 500 de lei, poate 550 dacă era ceva spectaculos. Nu mai mult. Nu aveam timp de rate sau de planuri complicate; aveam nevoie de un telefon acum. Am deschis laptopul și am început vânătoarea pe eMAG și PC Garage, sortând produsele după „preț crescător”, ritualul clasic al oricărui român cu buget limitat. Printre zeci de telefoane recondiționate și branduri de care n-am auzit în viața mea, a apărut el: Cubot J9. Prețul? 399 de lei. O sfidare.

Prima îndoială a fost viscerală: „Ce naiba e Cubot ăsta? Sună a nume de robot de bucătărie chinezesc care se strică după două utilizări.” Am citit specificațiile: 2GB RAM, 16GB stocare, procesor Quad-Core. Pe hârtie, suna ca o rețetă pentru dezastru, o întoarcere în timp în 2015. Dar apoi am văzut argumentul pro, singurul care conta pentru mine în acel moment de traumă post-baterie: 4200 mAh. Pentru un telefon atât de anemic, bateria aia promitea o autonomie de zile, nu de ore. Într-un act de disperare amestecată cu curiozitate, am apăsat pe „Adaugă în coș”. Ce era mai rău ce se putea întâmpla?

Primele 48 de ore: Șocul inițial

A doua zi, curierul a sunat la ușă. Pachetul era mic și suspect de ușor. L-am deschis cu emoțiile unui copil care primește o jucărie de la un unchi pe care nu-l place. În cutie, pe lângă telefon, încărcător și cablu, o surpriză plăcută: o husă de silicon transparentă. Un mic gest care m-a scutit de o cheltuială și o bătaie de cap în plus.

Am pornit telefonul. Logo-ul Cubot a apărut și a stat pe ecran… mult. Foarte mult. Am crezut că s-a blocat. Când, în sfârșit, a apărut ecranul de configurare Android Go, am respirat ușurat. Procesul de setup a fost lent, fiecare atingere pe ecran fiind urmată de o mică, dar vizibilă, întârziere. Era ca și cum telefonul se gândea: „Ești sigur că vrei să faci asta? Hai să mai stăm puțin”.

Primul șoc a fost ecranul. Trecând de la un display Full HD decent al vechiului Xiaomi, ecranul de 6.2 inch al lui J9, cu rezoluția lui modestă, părea spălăcit, culorile erau șterse, iar unghiurile de vizualizare… ei bine, trebuia să te uiți direct la el. Al doilea șoc a fost viteza. Sau, mai bine zis, lipsa ei. Instalarea aplicațiilor de bază – WhatsApp, Facebook Lite, Waze, aplicația băncii – a durat o veșnicie. Primul meu gând a fost: „Am făcut cea mai mare prostie. Am aruncat 400 de lei pe un prespapier electronic.” Am simțit un val de regret și am început să caut deja politica de retur de la eMAG.

În tranșeele vieții zilnice

Am decis, totuși, să-i acord o șansă. Luni dimineață, l-am luat cu mine la drum. Naveta mea zilnică implică metrou de la Dristor la Pipera și apoi un pic de mers pe jos. De obicei, ascultam un podcast pe Spotify și mai scrollam pe știri. Cu J9, a trebuit să-mi schimb complet rutina. Să pornesc Spotify și apoi să deschid Chrome pentru a citi ceva era o aventură. Telefonul gâfâia, muzica se întrerupea pentru o secundă, iar paginile se încărcau într-un ritm demn de anii 2000.

Am învățat rapid lecția compromisului. Am început să folosesc telefonul mult mai intenționat. Nu mai deschideam 10 aplicații deodată. Deschideam una, o foloseam, o închideam, apoi o deschideam pe următoarea. A fost un exercițiu de răbdare forțată. A fost enervant, frustrant, dar, într-un mod ciudat, și eliberator. Nu mai eram tentat să pierd timpul aiurea pe social media, pentru că experiența era suficient de anevoioasă încât să mă descurajeze. Telefonul a devenit o unealtă, nu o sursă de divertisment.

Și apoi am observat minunea. La finalul primei zile de muncă, după navetă, telefoane, mesaje și un pic de Waze la prânz, bateria era la 75%. Am rămas perplex. Vechiul meu telefon ar fi fost deja sub 40%, cerșind o priză. A doua zi, aceeași poveste. Am început să-l încarc o dată la două zile. Uneori, dacă îl foloseam mai puțin, chiar și la două zile și jumătate. Anxietatea prizei, coșmarul care mă bântuise luni de zile, dispăruse complet. Era ca și cum aș fi renunțat la o mașină sport care consuma enorm pentru un diesel vechi, lent, dar care mergea la nesfârșit cu un singur plin.

Momentele când am vrut să-l arunc pe geam

Nu totul a fost roz, evident. Au fost momente de furie pură. Într-o seară, am ieșit cu niște prieteni în Centrul Vechi. Am încercat să fac o poză de grup într-un bar. Rezultatul? O pată maro, plină de zgomot digital, în care fețele noastre erau niște forme vagi, de nerecunoscut. Camera de 13 MP este, fără menajamente, un dezastru în condiții de lumină slabă. Este utilizabilă doar afară, în plin soare, și chiar și atunci, pozele sunt lipsite de detalii și au culori șterse. Am ratat complet imortalizarea momentului. Prietenii mei cu iPhone-uri și Samsung-uri făceau mișto de „cartoful” meu. Pe bună dreptate.

Alt moment de criză: încercam să plătesc parcarea prin SMS și, în același timp, să răspund la un mesaj urgent pe WhatsApp. Telefonul a înghețat. Pur și simplu. Ecranul nu mai răspundea la comenzi. Timp de 30 de secunde, care mi s-au părut o eternitate, am stat cu un dreptunghi de plastic inutil în mână. A trebuit să-l restartez forțat. Aceste momente de „sufocare” a procesorului se întâmplau cam o dată pe săptămână, de obicei când îi ceream să facă două lucruri simultan.

Absența senzorului de amprentă m-a deranjat mai mult decât am crezut. Să introduc codul PIN de fiecare dată când voiam să deblochez telefonul a devenit un gest reflex, dar enervant. Face Unlock există, dar funcționează doar în condiții de lumină perfectă și este lent. De cele mai multe ori, renunțam și băgam PIN-ul.

Când l-am comparat cu telefoanele prietenilor

Într-un weekend, la un grătar, am pus telefoanele pe masă. Al meu, un Samsung Galaxy A05s al unui prieten și un Xiaomi Redmi 12C al altuia. Ambele erau considerate telefoane de buget, dar, pe lângă Cubot-ul meu, păreau OZN-uri. Atunci am realizat unde se făcea, de fapt, diferența de preț. Am schițat în minte o comparație directă.

Verdictul final: Îl mai cumpăr o dată?

Acum, după aproape trei luni de utilizare, relația mea cu Cubot J9 este una de respect resemnat. Este telefonul care m-a învățat despre compromisuri. M-a enervat la culme, dar m-a și salvat de nenumărate ori prin bateria sa de încredere.

Deci, l-aș mai cumpăra? Răspunsul este un „da” cu foarte multe condiții.

Când zic DA la Cubot J9: * Dacă ești în situația mea: bugetul tău este extrem de limitat (sub 500 de lei) și prioritatea ta absolută este autonomia bateriei. * Dacă îl cumperi pentru un părinte sau un bunic care are nevoie doar de WhatsApp, apeluri și poate să citească știrile. Pentru ei, va fi perfect. * Dacă ai nevoie de un al doilea telefon, de muncă sau de backup, pe care să nu-ți fie milă dacă îl scapi sau îl pierzi. * Pentru un copil, ca prim telefon, să învețe responsabilitatea fără să investești o sumă mare.

Când zic NU la Cubot J9: * Dacă faci poze. Oricât de rar. Uită de el. Camera este pur și simplu sub orice critică modernă. * Dacă te joci, chiar și jocuri simple. Experiența va fi frustrantă. * Dacă ești o persoană care face multitasking intensiv – social media, mailuri, muzică, hărți, toate deodată. Telefonul va ceda nervos, și tu odată cu el. * Dacă ești obișnuit cu un telefon de clasă medie sau superioară. Trecerea la J9 va fi un șoc cultural și tehnologic dureros.

În concluzie, Cubot J9 nu este un telefon bun în sensul tradițional al cuvântului. Dar este o unealtă excepțională pentru un scop foarte precis: să ofere funcționalități de bază la un preț minim și cu o autonomie maximă. Este un cal de povară, nu un armăsar de curse. M-a scos dintr-o situație dificilă și, pentru 399 de lei, mi-a oferit ceva ce niciun flagship nu putea: liniștea că nu voi mai rămâne niciodată blocat la 2 noaptea în Militari Residence. Și, uneori, asta e tot ce contează.