Confesiunile unui proprietar de Infinix Hot 40i

Revizuirea Infinix Hot 40i

Cea mai mare lecție despre Infinix Hot 40i am învățat-o când am rămas blocat în fața Gării de Nord la 1 noaptea, cu un telefon mort și un sentiment rece de panică. Vechiul meu Xiaomi, un veteran de aproape patru ani, decisese că acela era momentul perfect să-și dea obștescul sfârșit. Nu o moarte lentă, ci una subită, dramatică. Ecran negru. Nicio reacție. Mort. Stăteam în bezna rece a Bucureștiului de februarie, privind ecranul inert, și simțeam cum frustrarea se transformă în anxietate pură. Tocmai pierdusem ultimul tren spre Ploiești și singura mea opțiune era un Bolt, pe care, evident, nu-l mai puteam comanda.

După ce am ajuns acasă cu un taxi găsit la noroc și plătit scump, am realizat că nu mai pot trăi așa. Nu mai suportam anxietatea bateriei, teama constantă că telefonul mă va lăsa baltă în cel mai nepotrivit moment. A doua zi, într-o dimineață mohorâtă de marți, decizia era luată. Am deschis laptopul cu o misiune clară și constrângeri de fier: buget maxim, dar absolut maxim, 700 de lei. Aveam nevoie de un telefon acum, nu peste o lună.

Am început să scanez ofertele de pe eMAG și PC Garage, filtrând nemilos după preț. Samsung, Xiaomi… tot ce părea decent sărea de 800-900 de lei. Eram resemnat să iau ceva mediocru, un compromis dureros. Și atunci l-am văzut. Infinix Hot 40i. Numele suna exotic, aproape comic. Prima mea reacție a fost să-l ignor. „Ce-i asta, o chinezărie oarecare?”. Dar apoi am văzut specificațiile: 8 GB RAM, 256 GB stocare, ecran de 90Hz și, piesa de rezistență, o baterie de 5000 mAh. Toate astea la 649 de lei. Era prea frumos să fie adevărat. Îndoiala mă măcina: unde e șmecheria? Sigur are un procesor de pe vremea bunicii sau camera face poze ca un cartof. Dar argumentul pro era prea puternic: acea combinație de RAM, stocare și baterie la prețul ăsta era, pe hârtie, imbatabilă. Am riscat. Am apăsat pe „Adaugă în coș” și am simțit un amestec de speranță și teamă.

Primele 48 de ore: Șocul inițial

A doua zi, curierul era la ușă. Am deschis cutia cu emoție. Telefonul, pe culoarea neagră, arăta surprinzător de bine. Mult mai premium decât mă așteptam pentru 650 de lei. Spatele mat nu reținea amprente, iar modulul camerelor, deși clar inspirat de la mărul mușcat, era elegant. L-am pornit. Ecranul mare, luminos, m-a impresionat. Totul părea fluid datorită ratei de reîmprospătare de 90Hz. Primul val de entuziasm m-a cuprins. „Cred că am dat lovitura!”, mi-am zis.

Apoi a început configurarea. Și aici, realitatea a început să-și arate colții. Am fost întâmpinat de XOS, interfața celor de la Infinix. Nu era un Android curat. Era… aglomerat. O tonă de aplicații preinstalate pe care nu le cerusem: Palm Store, AHA Games, Hi Browser. Notificări ciudate au început să apară, promovând diverse teme și aplicații. A fost ca și cum m-am mutat într-un apartament nou, frumos mobilat, dar proprietarul a lăsat peste tot pliante publicitare. A fost primul moment de „ah, deci aici era șmecheria”. Am petrecut următoarea oră dezactivând notificări și dezinstalând tot ce se putea. Entuziasmul s-a temperat, înlocuit de o resemnare calculată. Era un compromis pe care trebuia să mi-l asum.

În ritmul zilnic: De la alarmă la somn

După ce am curățat software-ul, am început să folosesc telefonul ca pe oricare altul. Și aici, povestea a devenit una a extremelor. Dimineața, alarma suna, luam telefonul și începeam scroll-ul pe Instagram, Facebook, Reddit. Totul se mișca decent. Nu era viteza unui flagship, dar pentru nevoile mele, era absolut acceptabil. Ecranul mare făcea cititul știrilor o plăcere.

În naveta zilnică cu autobuzul 335, de la Dristor la Băneasa, era companionul perfect. Conectam căștile pe Bluetooth, dădeam drumul la Spotify și mă uitam pe geam. Nu sacada, nu se întrerupea. La muncă, îl foloseam pentru apeluri pe WhatsApp, Slack și e-mailuri. Tastatura, deși uneori avea un mic lag, era suficient de responsivă. Bateria? Până la ora 18:00, când plecam de la birou, abia dacă scădea la 70%, chiar și cu utilizare moderată. Aici am început să simt adevărata valoare a achiziției mele.

Seara era testul de foc. După o zi de muncă, mai deschideam un joculeț, ceva casual precum Clash Royale. Aici, procesorul Unisoc T606 își arăta limitele. Nu era o experiență proastă, dar se simțea că telefonul gâfâie puțin. Deschideam YouTube, iar clipurile la 1080p rulau fără probleme. Însă trecerea rapidă între aplicații – de la YouTube la WhatsApp și apoi la browser – venea la pachet cu o secundă, două de așteptare. Nu era un capăt de țară, dar era o reamintire constantă că folosesc un telefon de buget.

Când l-am comparat cu telefoanele prietenilor

Într-o seară, la o terasă în Centrul Vechi, un prieten cu un Samsung A15 nou-nouț a început să facă mișto de „chinezăria” mea. Altul, cu un Redmi Note 13, chicotea. A fost momentul adevărului. Am pus telefoanele pe masă și am început să le comparăm, nu pe specificații, ci pe utilizare reală. Am deschis aceleași aplicații, am făcut poze la halbă și am navigat pe aceleași site-uri. A fost o revelație. Da, al lor se mișca un pic mai repede. Ecranele lor AMOLED aveau culori mai vii. Dar când am intrat în setări și le-am arătat că am 256 GB stocare față de cei 128 GB ai lor și am plătit cu 200-300 de lei mai puțin, zâmbetele li s-au mai stins.

După zile de research, am pus pe hârtie cele trei opțiuni care contau cu adevărat. Așa arăta bătălia finală:

Camera: Așteptări vs fotografiile reale

Dacă bateria este eroul acestui telefon, camera este, fără îndoială, personajul negativ. Pe hârtie, 50 MP sună impresionant. În realitate, este cea mai mare dezamăgire. Într-o zi însorită, în parcul Herăstrău, pozele ies… decente. Culorile sunt puțin șterse, detaliile se pierd dacă dai zoom, dar pentru o postare rapidă pe Facebook, merg.

Dar cum apune soarele, camera devine practic inutilizabilă. Am încercat să fac o poză la Arcul de Triumf luminat noaptea. Rezultatul a fost o pată de lumină zgomotoasă și neclară. Selfie-urile în lumină slabă sunt un coșmar. Am fost la un concert la Arenele Romane și am vrut să imortalizez momentul. Toate pozele au ieșit mișcate, granulate, de parcă le-aș fi făcut cu un telefon din 2010. Aici simți cu adevărat prețul plătit. Dacă ești o persoană care trăiește pe Instagram și iubește fotografia, stai departe de acest telefon. Pentru mine, care fac poze doar ocazional, este un compromis pe care am învățat să-l accept.

Verdictul final: Îl mai cumpăr o dată?

Au trecut aproape trei luni de când folosesc Infinix Hot 40i ca telefon principal. A fost o călătorie cu suişuri şi coborâşuri, de la entuziasmul iniţial la frustrările zilnice și, în final, la o acceptare pragmatică. Am învățat să lucrez cu limitările lui și să apreciez punctele forte.

Deci, l-aș mai cumpăra? Răspunsul meu sincer este: da, dar numai în aceleași condiții. Dacă aș avea din nou un buget de sub 700 de lei și prioritatea mea absolută ar fi bateria și stocarea, l-aș alege din nou fără să clipesc. Este regele neîncoronat al acestui segment de preț, dacă poți trece peste compromisurile evidente.

Recomandarea mea onestă pentru românii ca mine:

• CUMPĂRĂ-L DACĂ: Ești student, lucrezi pe teren (curier, agent de vânzări) sau pur și simplu ești o persoană pragmatică. Dacă te uiți la filme în transportul în comun, asculți multă muzică și nu vrei să stai cu frica bateriei, acest telefon este pentru tine. Dacă ești părinte și cauți un prim telefon pentru copilul tău, este o opțiune excelentă.
• EVITĂ-L DACĂ: Ești pasionat de fotografie, chiar și la nivel de amator. Dacă te joci jocuri pretențioase sau dacă te enervează și cel mai mic lag. Dacă poți să mai pui 200-300 de lei, un Redmi sau un Samsung entry-level îți vor oferi o experiență mai rafinată, în special la capitolul cameră și software.

Infinix Hot 40i nu este un telefon care să te facă să te îndrăgostești de el. Nu are factorul “wow”. Dar este un cal de povară. Un muncitor. Un instrument fiabil care își face treaba de bază excepțional de bine pentru prețul cerut. M-a scăpat de anxietatea bateriei și mi-a oferit o libertate digitală pe care nu o aveam. Și pentru mine, în acel moment de criză, asta a fost tot ce a contat.