Regretul și bucuria de a avea un Ulefone Armor 25T

Revizuirea Ulefone Armor 25T

Era joi, pe la șapte seara, și stăteam în mașină în parcarea de la Kaufland Vitan, așteptând-o pe soție să termine cu lista aia interminabilă de cumpărături. O zi banală, obositoare. Copiii erau la bunici, deci aveam o seară de liniște. Dădeam scroll pe telefon, un Xiaomi vechi de vreo trei ani, care gâfâia mai rău ca mine după ce urcam trei etaje. Bateria, la 15%, îmi clipea amenințător în colțul ecranului. Am ignorat-o, ca de obicei.

Și atunci, s-a întâmplat. Mă sună fiu-miu cel mare. Era într-o excursie cu școala la Brașov și vocea lui tremura de panică. “Tati, mi-am pierdut portofelul! Nu am niciun ban la mine și autocarul pleacă în jumătate de oră!” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Inima a început să-mi bată mai tare. “Stai calm, puiule, unde ești exact? Rezolvăm noi, îți trimit bani instant pe Revolut la un coleg, zi-mi un nume.” Și fix când rostea numele colegului, ecranul s-a făcut negru. Mort. Am rămas cu telefonul la ureche ca un idiot, ascultând tăcerea. 5% baterie. Am încercat să-l repornesc. Nimic. Am înjurat printre dinți, am lovit volanul cu pumnul și am simțit un val de neputință și furie cum nu mai simțisem de mult. Mă simțeam cel mai prost tată din lume, lăsat baltă de o bucată de sticlă și plastic pentru care plătisem o grămadă de bani la vremea ei. În momentul ăla, am zis: “Gata. Până aici.” Nu mai era vorba de mofturi, de cel mai nou procesor sau de câți megapixeli are camera. Era vorba de siguranță. De a fi acolo pentru familia mea. Atunci am jurat că următorul meu telefon va avea o singură calitate supremă: o baterie care să nu mă trădeze niciodată.

Despachetarea: când realitatea te lovește

După incidentul din parcare, am intrat într-o frenezie a căutărilor. Am petrecut două nopți pe YouTube, citind forumuri, săpând după “cel mai bun telefon cu baterie mare”. Bugetul era strâns, sub 2000 de lei, deci flagship-urile ieșeau din discuție. Așa am dat peste Ulefone. Numele suna ciudat, a chinezărie obscură. Dar clipurile arătau oameni care îl scăpau de la etaj, îl băgau sub apă și, mai ales, arătau grafice cu bateria ținând trei, patru, chiar cinci zile. Modelul Armor 25T Pro părea să aibă tot ce căutam: o baterie gigantică de 6500mAh, certificări de rezistență militară și, cireașa de pe tort, o cameră termică. Mi se părea un gadget SF. Am strâns din dinți și l-am comandat, cu o teamă în suflet că am aruncat banii pe fereastră.

Când a ajuns curierul și am luat pachetul în mână, am avut primul șoc. Era greu. Nu greu ca un telefon premium, ci greu ca o cărămidă. Cutia era simplă, neagră, fără pretenții. Înăuntru, bestia. Când l-am scos, mi-a picat fața. Era masiv, gros, cu colțuri cauciucate și șuruburi vizibile. Ziceai că e un ciocan, nu un telefon. Prima mea reacție a fost un râs nervos: “Doamne, ce-am făcut?”. Soția, când l-a văzut, a pufnit în râs: “Sper că ai luat și o borsetă specială pentru el, că în buzunarul de la blugi nu încape.” Primul contact a fost brutal. L-am pus lângă vechiul Xiaomi și părea bunicul lui din armată, venit de pe front. Am simțit o urmă de regret. Mă gândeam la eleganța unui iPhone sau a unui Samsung și apoi mă uitam la tancul ăsta negru de pe masă. Am oftat și l-am băgat la încărcat, gândindu-mă că poate am făcut cea mai mare greșeală.

Prima săptămână: curba de învățare

Primele zile au fost o luptă de adaptare. Senzația de a-l ține în mână era ciudată. Să scrii mesaje cu o singură mână era o probă de circ. Să-l bagi în buzunar era o aventură; simțeam constant cum mă trage în jos de pantaloni. Dar apoi, a început să se întâmple magia. L-am încărcat duminică seara la 100%. Luni a trecut, marți a trecut. Miercuri la prânz, mă uitam la el și bateria era la 45%. Patruzeci și cinci la sută! După două zile și jumătate de utilizare normală: mailuri, Waze, YouTube pentru copii, telefoane. Anxietatea aia surdă, constantă, din ceafă, că trebuie să am un încărcător la mine, a început să dispară. Am început să plec de acasă fără bateria externă. A fost un sentiment de eliberare pe care nu-l mai trăisem de pe vremea Nokia-urilor.

Am început să descopăr și micile lui ciudățenii. Sistemul de operare e un Android aproape curat, ceea ce e bine, dar vine cu niște aplicații preinstalate ciudate, un “ToolBag” cu tot felul de unelte virtuale: busolă, boloboc, lupă. Butonul lateral personalizabil l-am setat să pornească lanterna, care, apropo, e incredibil de puternică. Am început să mă obișnuiesc cu greutatea lui, să-l percep nu ca pe o cărămidă, ci ca pe o unealtă. O unealtă solidă, de încredere. În weekendul acela am mers la un grătar la niște prieteni. Toți și-au scos telefoanele subțiri și elegante. Eu l-am pus pe masă pe al meu. S-a făcut liniște, apoi au început glumele. “Ce e aia, stația de emisie-recepție a lui Rambo?”. Am zâmbit. Mai târziu, când bateria unuia a murit, l-am întrebat senin: “Vrei să-ți dau curent? Al meu are reverse charging.” Expresia lui a făcut toți banii.

Viața reală cu Ulefone Armor 25T: fără filtru

După ce a trecut entuziasmul inițial al bateriei, am început să-l folosesc ca pe un telefon normal și să-i văd adevărata față. Procesorul, un Dimensity 6300, nu e un fulger. Nu e nici un melc, dar dacă ești obișnuit cu viteza unui flagship, vei simți diferența. Deschide aplicațiile decent de repede, WhatsApp, Facebook, aplicațiile bancare merg fără probleme. Dar când sari rapid între Waze, Spotify și un apel telefonic, uneori agață pentru o fracțiune de secundă. E ca și cum ar trage aer în piept înainte să execute comanda. Nu e ceva care să te scoată din minți, dar e acolo.

Ecranul e un IPS, nu OLED. Asta înseamnă că negrul nu e negru-adânc, ci un gri foarte închis. În casă sau la umbră, se vede excelent, culorile sunt vii, rezoluția e bună. Dar în lumina directă a soarelui, aici suferă. Trebuie să dau luminozitatea la maximum și tot mă chinui uneori să văd clar ce e pe ecran. E un compromis pe care l-am acceptat.

Dar apoi vine camera termică FLIR. La început am crezut că e o jucărie. Apoi am început să o folosesc. Într-o noapte, fiu-miu se plângea că îi e frig în camera lui. Am scos telefonul și am scanat peretele exterior. Am văzut imediat o pată mare, albastră, în jurul ferestrei. O izolație proastă pe care nu aș fi descoperit-o altfel. Am verificat siguranțele din tabloul electric – una era mai fierbinte decât celelalte. Am chemat un electrician și mi-a confirmat că era un contact imperfect, un real pericol de incendiu. Camera aia termică, care părea un moft, a devenit brusc o unealtă de siguranță pentru casa mea. Am folosit-o să verific dacă are copilul febră fără să-l ating, să văd unde sunt țevile cu apă caldă în perete, să găsesc pisica vecinului ascunsă într-un tufiș noaptea. E genul de funcție pe care nu știi că o vrei până nu o ai.

Momentele când l-am pus la încercare

Într-o sâmbătă, eram în parc cu cel mic. Alergam amândoi, el cu o minge, eu cu telefonul în mână, încercând să-i fac o poză. M-am împiedicat și am zburat. Telefonul a sărit din mâna mea și a aterizat cu un zgomot surd, metalic, direct pe asfalt. Inima mi s-a oprit. Am rămas întins pe jos, cu genunchiul julit, și pentru o secundă am revăzut toate ecranele sparte din viața mea. M-am ridicat încet, așteptându-mă la ce e mai rău. L-am ridicat de jos. Avea o zgârietură mică pe colțul de cauciuc. Ecranul? Intact. Perfect. L-am deblocat, totul funcționa. Am respirat ușurat și am simțit un val de recunoștință. Orice alt telefon ar fi fost praf. Atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă “rugged”.

Altădată, la bucătărie, am vărsat din greșeală un pahar plin cu suc de portocale direct pe el. Panica a durat o secundă, apoi mi-am amintit. L-am luat, l-am dus la chiuvetă și l-am spălat sub jet de apă, ca pe o farfurie. L-am șters cu un prosop și am continuat ce făceam. Colegii de la muncă au rămas mască. Sentimentul de siguranță că nu trebuie să-ți mai faci griji pentru micile accidente ale vieții de zi cu zi este extraordinar. Nu mai trăiesc cu frica de a-l scăpa, de a-l uda, de a-l zgâria. E un tanc. Și asta, pentru un părinte cu doi copii energici, valorează enorm.

Ce mă scoate din sărite la el

Dar hai să fim sinceri, nu e totul roz. Telefonul ăsta mă și enervează. Cel mai mult și mai mult mă scoate din sărite camera foto principală. Pe hârtie, are 50 de megapixeli. În viața reală, e… mediocră. În lumină bună, afară, într-o zi cu soare, scoate poze decente, bune de pus pe Facebook. Dar cum scade lumina, calitatea se prăbușește. Pozele ies zgomotoase, culorile șterse, detaliile se pierd. Și e lentă. Există un decalaj vizibil între momentul în care apeși pe buton și momentul în care poza este efectiv făcută. Să prinzi un copil în mișcare e o misiune imposibilă. Am ratat atâtea zâmbete și momente prețioase pentru că telefonul “gândea” prea mult. Asta e partea care mă doare cel mai tare și unde regret cel mai mult vechiul meu Xiaomi, care, deși era pe moarte, făcea poze mai bune.

Apoi, e greutatea. M-am obișnuit, dar sunt momente când pur și simplu mă exasperează. Când stau în pat seara și citesc, dacă îmi alunecă din mână și îmi cade în față, simt că mi-a dat cineva un pumn. Difuzorul e puternic, dar sunetul e metalic, fără bas, bun pentru alerte și apeluri, dar groaznic pentru muzică. Încărcarea wireless, deși e rapidă, necesită un stand special de la Ulefone, altfel nu funcționează. Sunt mici frustrări zilnice care se adună și care îmi amintesc constant că am făcut un compromis.

Investiția: a meritat fiecare leu?

Am dat pe el în jur de 1700 de lei. A meritat? Pentru mine, răspunsul este un “da” hotărât, dar cu asterisc. De banii ăștia, puteam să iau un Samsung din seria A sau un Redmi Note mai performant. Aș fi avut un ecran OLED superb, o cameră mult mai bună și un design elegant. Dar aș fi avut și același stres al bateriei, aceeași fragilitate. Aș fi trăit cu frica în sân și cu bateria externă în buzunar.

Ulefone Armor 25T Pro nu este un telefon pentru toată lumea. Nu este pentru cei care vor să facă poze de revistă, pentru gameri sau pentru cei care prețuiesc designul. E un telefon-unealtă. E pentru omul practic. E pentru cel care lucrează pe șantier, pentru pasionatul de drumeții montane, pentru pescar, pentru mecanic. Și, cum am descoperit pe pielea mea, e pentru părintele care vrea să știe că, indiferent ce se întâmplă, telefonul lui va funcționa când are mai mare nevoie de el. Valoarea lui nu stă în specificații, ci în liniștea pe care ți-o oferă.

L-aș mai cumpăra? Răspunsul complet

Au trecut aproape trei luni de când îl folosesc. Relația mea cu el a trecut de la regret și șoc, la adaptare, apoi la o apreciere profundă, temperată de frustrări ocazionale. Este, fără îndoială, cel mai ciudat și paradoxal telefon pe care l-am avut vreodată. Îl urăsc când ratez o poză perfectă cu copiii mei și îl iubesc când plec pentru un weekend întreg de acasă fără să iau încărcătorul cu mine.

Deci, l-aș mai cumpăra? Da. Pentru că mi-a rezolvat problema fundamentală care m-a adus în pragul disperării în acea seară, în parcarea de la Kaufland. Mi-a redat libertatea și siguranța. Am învățat să trăiesc cu defectele lui, pentru că beneficiile sunt mult mai importante pentru stilul meu de viață actual.

Dacă ești ca mine, un om care prețuiește funcționalitatea mai presus de estetică, durabilitatea mai presus de performanța de top și, mai ales, dacă te-ai săturat până peste cap să fii sclavul prizei, atunci Ulefone Armor 25T Pro ar putea fi și pentru tine o revelație. Dar dacă vrei cel mai bun ecran, cea mai rapidă cameră și un telefon care să întoarcă priviri, fugi de el. E o cărămidă. Dar e cărămida mea de încredere. Și pentru liniștea familiei mele, car cărămida asta cu drag în buzunar în fiecare zi.