Sony Xperia 1 VII: Iubire, ură și tot ce e între ele

Revizuirea Sony Xperia 1 VII

După ce am pierdut un contract de 2000 de euro din cauza lui, am realizat că vechiul meu Xiaomi mă ținea prizonier în iluzia că „merge și așa”. Era ora 2 noaptea când mi-am dat seama că totul s-a terminat. Stăteam în bucătăria apartamentului meu din Drumul Taberei, cu o cană de cafea rece lângă laptop. Așteptam de trei zile un email de confirmare de la un client din Germania. Când, în sfârșit, a apărut notificarea pe ecranul blocat, am simțit cum mi se ia o piatră de pe inimă. Am deblocat telefonul… și ecranul a înghețat pe logo-ul Xiaomi. O secundă. Două. Zece. Am apăsat butonul de power. Nimic. Am ținut apăsat. Nimic. Bateria era la 40% acum o oră. O panică rece, tăioasă, mi-a urcat pe șira spinării. Era contractul care trebuia să-mi asigure liniștea pentru următoarele luni. După zece minute de resetări forțate eșuate, vechiul meu telefon a murit de-a binelea. Nu mai pornea, nu mai încărca, era o cărămidă neagră și inutilă. Am deschis laptopul, am intrat pe mail și am văzut mesajul clientului: „Hi, we needed the confirmation within the hour. We went with another contractor. Best regards.”

Frustrarea a lăsat locul unei furii reci. Nu pe client, nu pe Xiaomi, ci pe mine. Pe delăsarea mea. Știam de luni de zile că telefonul agață, că bateria o ia razna, dar am tot amânat. Acum, amânarea mă costase scump. A doua zi, într-o dimineață mohorâtă de toamnă, am decis: gata cu compromisurile. Îmi trebuie o unealtă, nu o jucărie. Ceva fiabil, rapid, cu o baterie de încredere și o cameră care să nu mă facă de râs când trebuie să trimit poze de documentare unui client. Bugetul meu era clar: maximum 7000 de lei, bani pe care îi strânsesem pentru o vacanță. Acum, vacanța se transforma într-o investiție.

Am început să caut. Samsung? Prea umflat de bloatware. iPhone? Eram în ecosistemul Windows/Android și nu voiam să schimb totul. Google Pixel? Nu se vindea oficial în România și nu voiam bătăi de cap cu garanția. Și atunci, într-o discuție pe WhatsApp, un prieten, Andrei, un fotograf semi-profesionist, mi-a aruncat-o: „Ia-ți noul Xperia 1 VII. Nu e pentru oricine, dar dacă îl înțelegi, e o bestie.” Prima mea reacție: „Sony? Mai fac ăștia telefoane?”. Nu mai auzisem de un Xperia relevant de ani de zile. Am intrat pe eMAG, l-am găsit. 6.999 lei. Scump. Dar specificațiile sunau… diferit. Fără notch, fără insule dinamice. Un ecran 4K. Trei camere cu optică Zeiss și control manual complet. O baterie de 5000 mAh. Prima îndoială: „Sigur software-ul e un dezastru și camera pe auto e praf”. Primul argument pro, venit tot de la Andrei: „Gândește-te la el ca la un aparat foto Sony Alpha care dă și telefoane, nu invers.” Asta m-a intrigat. În aceeași zi, l-am comandat cu ridicare din showroom. Trebuia să pun capăt incertitudinii.

Primele 48 de ore: Șocul inițial

Când am scos Sony Xperia 1 VII din cutia minimalistă, primul gând a fost: „Ce ciudat e!”. E înalt și îngust, ca o telecomandă de lux. Formatul 21:9 e ceva ce trebuie să experimentezi ca să înțelegi. În mână se simte incredibil de bine, solid, rece, un monolit de sticlă mată și metal. L-am pornit. Android curat, aproape de stock. Nicio aplicație idioată preinstalată, nicio reclamă, nicio sugestie stupidă. O pânză albă. O ușurare imensă după MIUI de la Xiaomi.

Apoi am deschis camera. Și aici a început confuzia. În loc de o singură aplicație, am găsit trei: Photo Pro, Video Pro și Cinema Pro. Le-am deschis pe rând. M-am simțit ca un pilot de Dacie urcat într-un cockpit de Airbus. O mulțime de butoane, setări, grafice: ISO, Shutter Speed, WB, Focus Peaking. Am intrat în Photo Pro, am lăsat totul pe modul „Basic” (echivalentul lui Auto) și am făcut o poză pe fereastră, la blocurile gri din cartier. Rezultatul? Meh. Spălăcit, puțin subexpus, deloc „wow”-ul la care te-ai aștepta de la 7000 de lei. Un sentiment de regret a început să mă roadă. „Am făcut o prostie monumentală.” M-am jucat cu el tot weekendul, simțind un amestec de admirație pentru hardware-ul superb și o dezamăgire profundă față de rezultatele imediate. Nu era un telefon „point-and-shoot”. Era un telefon care îmi cerea să muncesc pentru o poză bună. Și nu știam dacă am chef de asta.

În tranșeele vieții zilnice

După șocul inițial, am început să-l folosesc ca telefon principal. Și aici, încet-încet, lucrurile au început să se schimbe. În naveta zilnică cu metroul de la Păcii la Unirii, formatul îngust s-a dovedit a fi genial. Puteam să-l țin ferm în mână și să scriu un email cu un singur deget, fără teama că-l scap. Ecranul 4K HDR OLED este, fără exagerare, cel mai bun ecran pe care am pus ochii. Când am ajuns acasă și am pus un film pe Netflix în format 21:9, fără bare negre, am înțeles scopul acestui design. Era un cinematograf de buzunar.

Difuzoarele stereo frontale sunt puternice și clare, perfecte pentru podcasturi în timp ce gătesc sau pentru apeluri pe speaker. Semnalul e impecabil, iar calitatea convorbirilor e la ani lumină de ce aveam înainte. Bateria… oh, bateria! În sfârșit, pace. Plecam de acasă la 8 dimineața și mă întorceam la 8 seara cu 30-40% baterie rămasă, după o zi de utilizare intensă cu date mobile, Waze prin aglomerația din București, Spotify, zeci de mailuri și telefoane. Anxietatea bateriei, acel sentiment constant că trebuie să ai un încărcător la tine, pur și simplu a dispărut. Pentru asta, și numai pentru asta, jumătate din preț părea deja justificat.

Momentele când am vrut să-l arunc pe geam

Dar povestea de dragoste nu a fost fără sughițuri. Au fost momente, mai ales în prima lună, când frustrarea atingea cote maxime. Cel mai mare vinovat: senzorul de amprentă de pe butonul lateral. Pe hârtie, o idee excelentă. În realitate, dacă ai degetul un pic umed sau transpirat după ce ai alergat să prinzi autobuzul 336, poți să uiți de el. Rata de eșec era exasperantă. De multe ori ajungeam să bag codul PIN ca un neanderthalian.

Apoi, a fost camera. Într-o seară, eram cu niște prieteni la o terasă pe Calea Victoriei și a trecut o mașină de epocă superbă. Am scos telefonul rapid să-i fac o poză. Am apăsat. Modul „Basic” a scos o imagine mișcată, zgomotoasă, cu luminile arse. Prietenul meu cu un iPhone 15 a făcut și el o poză în același timp. A lui era perfectă, clară, gata de pus pe Instagram. M-am simțit prost. Am dat 7000 de lei pe un telefon care e incapabil să facă o poză decentă și rapidă într-o situație banală. În momente ca acela, regretul era palpabil. Simțeam că am cumpărat o mașină de Formula 1 ca să merg la Mega Image. E rapidă, dar complet nepractică pentru ce am eu nevoie.

Când m-a salvat și m-a făcut să-l iubesc

Punctul de cotitură a venit la o lună și jumătate de la achiziție. Aveam un proiect pentru un mic producător local de bijuterii artizanale. Bugetul era mic, nu ne permiteam un fotograf profesionist. Clienta m-a rugat să fac eu câteva poze „mai de Doamne-ajută” pentru site-ul lor. Am zis că e momentul: ori învăț să folosesc camera asta, ori vând telefonul.

Am stat un weekend întreg cu tutoriale pe YouTube despre bazele fotografiei, aplicate pe interfața Photo Pro de la Sony. Am învățat ce înseamnă ISO, timp de expunere, balans de alb. Am ieșit în Parcul IOR și am exersat pe rațe, pe flori, pe oameni. Încet, am început să înțeleg. Luni, când am montat micul meu „studio” improvizat cu o lampă de birou și o coală albă de carton, am setat totul manual: ISO mic pentru a evita zgomotul, un timp de expunere potrivit, am ajustat balansul de alb pentru lumina caldă a becului și am focalizat manual exact pe detaliile bijuteriilor.

Când am văzut rezultatele pe monitorul laptopului, nu mi-a venit să cred. Imaginile erau clare, detaliate, cu culori naturale și o profunzime a câmpului superbă, pe care modul „Basic” nu ar fi visat-o niciodată. Clienta a fost extaziată. Atunci am înțeles. Xperia 1 VII nu este un telefon cu o cameră foto. Este un aparat foto cu funcție de telefon. Nu îți oferă rezultate pe tavă. Te provoacă. Te obligă să înveți. Iar satisfacția pe care o ai când reușești este imensă. Din acel moment, relația mea cu telefonul s-a schimbat complet. Nu mai era o sursă de frustrare, ci o unealtă creativă puternică.

Când l-am comparat cu telefoanele prietenilor

Într-o seară, la o bere, a venit inevitabil discuția despre telefoane. Un prieten avea noul Samsung S24+, altul era fan declarat iPhone 15 Pro. Mă simțeam ca oaia neagră cu „telecomanda” mea. Fiecare își lăuda telefonul: Samsung-ul pentru AI și pozele vibrante, iPhone-ul pentru ecosistem și simplitate. M-au întrebat de ce am ales Sony. Atunci am realizat că decizia mea, deși inițial bazată pe o necesitate (fiabilitate), se transformase într-o alegere de nișă, aproape de principiu. Așa că am pus pe hârtie, mental, bătălia finală.

Verdictul final: Îl mai cumpăr o dată?

Acum, după aproape trei luni, pot să răspund la întrebarea asta cu o sinceritate brutală. Da, EU l-aș cumpăra din nou. Dar nu l-aș recomanda oricui. Povestea mea cu Xperia 1 VII a fost o transformare. Am pornit de la nevoia pragmatică de fiabilitate și am ajuns să descopăr o pasiune pentru fotografie pe care nu știam că o am. Telefonul acesta m-a forțat să evoluez.

Recomandarea mea onestă pentru românii ca mine este următoarea:

Dacă ești genul de persoană care vrea să scoată telefonul din buzunar, să facă o poză perfectă în două secunde și să o urce pe social media, fugi de acest telefon. Ia-ți un iPhone, un Samsung sau un Pixel. Vei fi mult mai fericit și vei economisi și bani. Sony Xperia 1 VII te va frustra și dezamăgi.

Dar… dacă ești un creator, un pasionat de tehnologie, un fotograf amator sau pur și simplu cineva care vrea control total asupra uneltelor sale. Dacă nu te deranjează o curbă de învățare și ești dispus să investești timp pentru a obține rezultate excepționale. Dacă apreciezi un design minimalist, un software curat și o baterie care nu te lasă la greu. Atunci, și numai atunci, Sony Xperia 1 VII s-ar putea să nu fie doar un telefon bun, ci companionul perfect. Este un telefon de nișă, un instrument de precizie într-o mare de jucării „smart”. Și pentru mine, după chinul inițial, a devenit exact ce aveam nevoie, fără să fi știut asta la început.